Agentia - joaca de-a identitatea

25

-Stiu ca nu era sau este tocmai momentul in care sa apar in viata ta, dar jur ca nu am stiut de fapt cu ce te ocupi. Detectivul pe care l-am angajat mi-a spus ca nu lucrezi.

Jace ridica privirea din cana sa de cafea si ii arunca un zambet sters, dar asigurator fratelui sau.

-Nu-ti fa probleme. Aveam nevoie de ceva ajutor psihic.

Luke zambi usor, inca pe jumatate incordat, si continua sa se joace cu pixul pe care il folosea drept structura de rezistenta pentru a nu se dezintegra complet. Inca erau lucruri nespecificate intre el si fratele sau, si acum cand ramasese singur pe lume, simtea o oarecare nevoie de atasament de singura persoana care avea acelasi sange cu el. Stia de asemenea ca acum nu este momentul sa le discute. Arunca pixul inapoi pe birou si isi aseza mainile cu degetele impletite peste genunchi, privind in jos, invins si el oarecum de agitatia ce cuprinsese intregul birou.

-O iubesti, nu?

Jace se uita la el, cantarind in gand ideea de a-i spune adevarul sau nu. Ce ar fi riscat? Cat ar fi riscat?

-Da, zise in final. Mai mult decat orice pe lumea asta.

Ceva se rasuci in pieptul lui Luke.

-Te invidiez, trebuie sa recunosc.

De data asta ii capta intreaga atentie a lui Jace care isi puse coatele pe birou si se lasa cu aproape toata greutatea pe ele.

-De ce?

-Pentru viata ta. Stiu ca nu este si nici nu a fost usoara. Si nici nu este luxoasa, dar esti iubit. Daca si ea te iubeste pe jumatate pe cat o iubesti tu, atunci esti cel mai norocos barbat din lume.

Jace surase, fara voia lui. Asa patea cand se gandea la ea si la amintirile pe care le imparteau. Dar ca de fiecare data, de cateva zile incoace, avea probleme cu tinutul furiei in frau. O umbra intunecata ii traversa chipul, si maxilarul ii tresari.

-Ai s-o gasesti, Jace. Stiu ca efectiv nu te cunosc, sau de ce esti in stare, dar cand un barbat iubeste o femeie asa cum o iubesti tu pe ea, esti in stare sa muti muntii.

Jace incerca sa se relaxeze, stiind ca furia nu rezolva nimic acum. Obosit, isi freca ochii si dadu sa zica ceva dar un sunet ciudat, aproape strain reverbera ascutit ca un piuit in camera.

Se uita pentru o clipa la semnalul rosu. Dumnezeu sa ii fi aparut in fata si nu ar fi fost mai socat. Si mai fericit. Si mai nervos! Nenorocitul o lovise rau daca se activase acel cip. Fericirea se transforma fulgerator in agonie, si tranti toate dosarele dupa birou, apoi iesi ca o vijelie din el, izbind usa de perete si indreptandu-se spre sala de sedinte, acolo unde il lasase pe Max mai devreme.

Trecu fara sa se uite pe langa doua colege care il priveau curioase, ordona altor cativa sa pregateasca agentii, si batu in usa lui Ross. Apoi, ajunse in bucatarie, unde ii gasi pe Max, Becky si Will. Il simti in urma sa pe Luke. Se opri la intrare, si se uita la ei.

-Am gasit-o!

***

Avea nevoie de o bautura. Nu de alta, dar isi simtea venele dilatandu-se de la cat de tare isi strangea pumnii. Ochii sai scrutara intunericul, si tot nu vazu nimic. Dar stia ca aici erau. Nu avea nici cea mai mica indoiala.

Era doua noaptea si simtea frigul ca in ziua in care facuse antrenamentul in sala cu curentii polari. Dar acum mintea ii ardea la foc maxim. O miscare in coltul din dreapta al ferestrei de la etajul unu, si ochii sai o reperara in mai putin de o secunda.

Umbra din dreptul draperiei ce acoperea geamul in intregime se aseza in ceea ce parea sa fie un fotoliu. Abia distingea mobila si conturul sau, chiar si prin materialul usor transparent al draperiei. Nu era Dean. Era prea inalt si prea musculos pentru a fi el.