Agentia - joaca de-a identitatea

13

Capitolul 13
Funiile il strangeau tot mai mult, ceva necunoscut, ca o furie violenta pe care nu o mai simtise niciodata pana acum ii alerga prin vene, muschii i se contractau, si el nu putea sa faca nimic. Absolut nimic. Decat sa priveasca. Sa o priveasca pe Alexandra cum sta intinsa in pat, acoperita doar de un cearceaf, intr-un intuneric total, in care singura sursa de lumina cadea pe asternuturile intinse la doar doi metri de el. Si el nu putea sa schimbe cu nimic ceea ce vedea. O privi neajutorat cum  ii zambeste cuiva care se apropia de ea, si intindea mainile spre acel corp nevazut. Avea parul desfacut, si un zambet larg, plin de dragoste ii era pictat pe chip. Lumina cadea difuza pe cearceafurile albe, neintinate, dezvaluind sub jocurile umbrei fiecare forma si curba a trupului ei.
Inima lui incepea sa bata tot mai furios, cu fiecare bataie anticipand o respiratie si mai grea. Stranse puternic din dinti, trase cu furie, si degeaba. Sudoarea ii curgea in siroaie pe pieptul lui gol, si se simtea infrigurat. Isi inclesta si mai mult maxilarul, furios, vrand sa rupa acele legaturi ce il faceau sa asiste neputincios la scena din fata lui. Furia il consuma, veninul il otravise demult, si tot ce putea sa faca era sa o priveasca pe Alexandra. Smuci inca o data, si degeaba. Scaunul pe care era legat era rezistent; la fel si legaturile care parca ii taiau carnea. Dar trebuia sa o ia de acolo. Era imposibil altfel. Nu trebuia sa o lase!
Isi ridica privirea din nou spre Alexandra, si ce vazu apoi ii taie respiratia. Se sufoca, de-a dreptul. Era disperat! Reusi sa vada corpul care iesi din intuneric, si intinse mainile pana le atinse pe ale Alexandrei, care ii zambea tandru. Cu inima bubuindu-i in timpane, isi ridica privirea spre fata celui care incepuse sa o mangaie acum. Sa o atinga mult prea  intim. Si brusc, totul se opri, pana si inima inceta sa ii mai bata. Disperarea il acapara si mai napraznic, si incerca sa urle, sa tipe la ea sa nu faca asta, sa nu il lase sa ii faca asta, nu cand ea era a lui. Nu cand ar fi trebuit sa fie a lui. Asa spusese, nu? Ca el era iubitul ei acum. Atunci de ce il lasa tocmai pe el sa o atinga? De ce nu il oprea?Brusc, cei doi isi intoarsera privirea spre el, si el simti gheara rece a mortii cum se infige in el, simti cum inima inceta sa ii mai  bata, pana i se opri de tot, si respiratia i se taie.

Si la fel de brusc, deschise ochii, si isi trecu mana peste chipul transpirat. Ii multumi lui Dumnezeu ca fusese doar un vis. Un cosmar, de-a dreptul, cel mai morbid dintre cate avusese, dar era atat. Un vis urat. Injurand, si simtind nevoia sa bea un pahar cu apa, pentru a-si reveni, arunca cearceaful subtire care i se incolacise in jurul picioarelor, si se ridica din pat. Merse pe intuneric pana la bucatarie, unde isi bau un pahar mare cu apa pe nerasuflate. Acele imagini, cu Alexandra si Dean in pat, in fata lui, nu ii dadeau pace. Inima ii batea inca la fel de navalnic, dar simtea cum incepe se calmeze. Mai bau un alt pahar, se aseza pe scaun, si isi rezema capul de perete. Culmea, gandi el, cu o amara ironie, erau putine lucruri de care sa ii fie frica in viata, dar acum ii era prea teama sa inchida ochii. Pentru ca stia ca daca avea sa o faca, imaginile cu Alexandra aveau sa revina.
Si oricat ar fi incercat, pe cele de la restaurant nu avea cum sa le uite. Acelea erau adevarate. Dean, aparand in cadrul usii, insotit de tatal sau, Dean, ocupand locul lui de langa Alexandra, Dean privind-o cu jind pe singura femeie pentru care el purtase vreodata vreun semn de afectiune. Isi aminti cum saluta intregul colectiv de la masa, si cum le facea cunostinta cu tatal lui, de parca ar fi fost cine stie ce reuniune de familie. Dean, Dean, Dean! Izbi cu forta paharul cu apa in peretele din fata lui, si isi dadu din nou capul pe spate.
Dupa scurt  timp,  auzi un zgomot surd, o injuratura, si apoi il vazu pe Max, care aparu in cadrul intunecat al usii.
-Ce dracu cauti aici la ora asta? Intreba el, dand sa aprinda lumina.
-Nu! Il opri Jace, ridicand mana.
Max ofta, dandu-si seama imediat de faptul ca Jace era extrem de tulburat. Asa ca nici nu incerca sa il intrebe macar ce are. Amandoi stiau ca ceea ce se intamplase in seara aceasta avea sa schimbe multe. Si pe multi.
-Nu inteleg cum de nu am vazut-o pe asta, zise  Jace intr-un final, revenind incet, incet, la tipul acela cinic, rece, de dinainte de a o cunoaste pe Alexandra. Acel barbat sarcastic, pus doar pe aventuri si munca. Nu putea sa schimbe asta, cum nu putea sa schimbe faptul ca, la fel ca un copil naiv, se indragostise de Alexandra. Fusese cea mai mare greseala a vietii lui, si el o primise cu bratele deschise. Pufni ironic, gandindu-se cat de sireata poate fi o femeie, atunci cand duce lipsa mangaierii unui barbat. Si cat de mult incercase el sa o faca sa se razgandeasca, sa nu il sune pe Dean. Chiar asa tampita era? Gandi el incruntat, incat sa il cheme inapoi pe cel care incerca sa le asasineze familia?
Nu, Alexandra putea fi o mincinoasa, o manipulatoare, careia ii placea sa se joace cu barbatii, dar nu o credea in stare de asemenea oroare. Nu, asa ceva refuza sa creada despre ea.
-Nu ai vazut ce?intreba Max, calm.
Jace se intoarse spre prietenul sau, care ii copiase miscarea, si statea pe un alt scaun, tot cu capul lipit de perete.
-Cum dracu ce? Esti nebun? E logic ca Alexandra m-a tras pe sfoara.
-Tu nu ar trebui sa fi agent secret, ii zise Max, privindu-l calm.
-De ce dracu?
-Pentru ca esti mai prost ca noaptea.
-Nu intrece limita, marai Jace, nervos peste masura.
-Ba putin imi pasa, sari Max. Daca tu crezi ca Alexandra te-a tras pe sfoara si ca l-a chemat pe Dean inapoi, poti sa imi explici si mie de ce a fost toata noaptea palida?
-Nu stiu si nici nu ma intereseaza, se zburli el, ridicandu-se si dand sa iasa din camera, insa Max il bloca, ridicand piciorul.
-Ia-l sau iti jur pe Dumnezeul meu ca ti-l rup, il ameninta Jace, infuriat peste masura.
-Stai calm, il sfatui Max, senin, privindu-l in ochi. Alexandra nu te-a mintit, Jace, insista el, solemn. O stiu de atatia ani, si niciodata, nici macar o data nu ar minti si nu ar face asta cuiva. Are sufletul prea bun, prea cald, si stie ca  singura sansa de a-si razbuna familia e de a-l tine aproape pe Dean.
Jace ramase tacut, preferand sa se declare infrant, decat sa mai spuna ceva contra ei. Pentru ca Max ar fi continuat la nesfarsit sa ii ia apararea.
-Bine, cum zici tu, zise el, in cele din urma. Acum lasa piciorul in jos.
Max se conforma, iar Jace reusi sa se intoarca in camera sa, si chiar sa adoarma, dupa vreo alte doua ore.
In patul ei, Alexandra numara minutele care trecusera de cand Dean se intorsese... si de cand lumea ei se rasturnase cu susul in jos... isi aminti, cu un nod dureros in gat, clipa in care il revazuse, intrand pe acele usi de parca ar fi fost restaurantul lui, nu, nu al lui, gandi ea, in timp ce o alta lacrima ii aluneca pe obrazul deja umed, al tatalui lui, fiindca Dean fusese si avea sa fie toata viata lui un intretinut. Si dupa ce isi ceruse scuze pentru ca aparuse neinvitat, facuse cunostinta cu tatal lui tuturor celor care erau acolo, inclusiv lui Jace, si ii spusese apoi:
-As vrea sa vorbim putin afara, Alex.
-Nu cred ca e tocmai momentul potrivit, Dean, zau, se scuzase ea, privind spre fratele si tatal ei, cautand ajutor.
-Cinci minute. Nu mai mult, iti promit.
Negasind o scuza cat de cat logica, Alexandra nu mai avusese incotro, si acceptase. Ii dadu mana, atunci cand el o intinse pe a lui, si cu un zambet slab, chinuit, se ridica de la masa si il urma, complet constienta de privirea arzatoare a lui Jace. Ii venea sa planga de frustrare. Nu, incorect. Ii venea sa se repeada la Jace, sa ia pistolul pe care stia ca il purta intotdeauna la el, si sa il impuste pe Dean. Sa ii zboare creierii aia nenorociti, pentru tot ce facuse, si sa scape odata pentru totdeauna de el. Dar, isi daduse ea seama, nu avea cum sa faca asta daca nu colabora si nu se plia fiecarei situatii, fara sa dea de banuit vreo clipa ca stia adevarul.
-As vrea sa spun ca imi pare rau, marturisi el, cand ajunsera intr-un colt mai indepartat, fiind totusi sa fie priviti de ceilalti de la masa. Ori Alexandra nu era proasta. Stia perfect de ce alesese Dean locul asta. Pentru ca Jace sa ii vada.
-Nu mai e nevoie, zise ea, rece. Te-am iertat pentru toate cuvintele deja.
-Da, probabil ai facut-o, dar vreau sa iti mai cer iertare inca o data, insista el.
-Pentru ce? Il intreba ea, simtind cum un val de furie ii ingheata venele.
-Pentru ca ti-am aruncat vorbele acelea in fata, cand eu eram cel vinovat. Te-am acuzat pe tine ca nu te implici suficient in relatie, cand e evident ca eu am gresit.
-Ti-am spus deja ca nu mai conteaza, Dean.
-Pentru tine poate ca nu mai conteaza, zise el, lasandu-si capul intr-o parte, si schitand un zambet, acelasi zambet care candva ei ii placuse. Acum, nu mai vedea decat falsitatea lui. Ah, ii era rau! As vrea sa imi mai dai o sansa, zise el, venind ceva mai aproape de ea, insa Alexandra se retrase imediat.
-Nu stiu Dean, zau, spuse ea, fara sa il priveasca direct.
-Una, atat, iti jur.
Alexandra ezita, nu pentru ca s-ar fi gandit vreo clipa sa il ierte cu adevarat. Asta nici nu intra in discutie. Dar, gandi ea, daca ii mai dadea o sansa, asta insemna ca avea sa il aiba langa ea tot timpul, si sa incerce sa gaseasca ceva indicii care sa il lege si de explozie, de accidentul lui Will, si de falimentul firmei tatalui ei. Dar nu putea sa ia aceasta decizie singura. Trebuia sa vorbeasca cu Jace. Dar cum? Privi neajutorata spre el, dar Jace era adancit intr-o discutie cu Jessica, care parea ca ii povesteste ceva hilar, fiindca el isi dadu capul pe spate si rase.
Un junghi de dor ii traversa corpul, cand il vazu cum se sprijinea cu coatele pe masa, iar piciorul incepu din nou sa ii joace usor, semn ca era nerabdator. Aproape ca se dadu de gol cu un zambet, la gandul ca ajunsese sa il cunoasca atat de bine. Iar asta ii aduse un alt gand: oare il mai cunoscuse altcineva in afara de ea atat de bine?  Se incrunta, si clipi des, incercand sa isi indeparteze lacrimile.
Dean interpreta gresit gestul ei, si zise:
-Nu trebuie sa plangi, scumpo. Da-mi doar o sansa si ai sa vezi cate se vor schimba.
„Tocmai de asta imi e mie cel mai frica.” Isi zise ea.
-Am sa te rog sa ma lasi putin timp, Dean, ii ceru ea, privindu-l in ochi pentru o secunda. Nu ma pot hotari atat de repede.
-In regula, zise el, respirand ceva mai normal. As putea, adica... totusi, Alexandra am fost impreuna doi ani, si as vrea macar sa imi dai sansa sa stau din nou cu tine. Sa am ocazia sa ma revansez.
-Da, probabil ca da, zise ea, aruncand o ultima privire spre Jace, care tot nu se uita spre ea. Isi inghiti lacrimile, si isi ridica din nou privirea spre Dean, ii zambi usor, apoi se intoarse si porni spre masa. Si Jace tot nu o privea.
Si nu o mai privise toata seara.