Inainta cu repeziciune printre copacii desi si intunecati. Era luna plina, dar norii o acopereau adesea, lasand-o in bezna. Se tot uita nervos peste umar, sperand sa nu fie ajunsa din urma. Simtea o prezenta care ii ingreuna respiratia...era prezenta lui, stia asta.
Padurea o impresura, inghitind-o in intunericul ei. Era o padure rece de iti ingheata sufletul si te transforma intr-o fiara, o padure unde teroarea guverna de multa vreme. Arborii se inaltau spre cer de parca unicul lor scop era acela de a atinge cerul. Se zicea despre acest loc ca e fara de stapan lumesc si ca aici doar intunericul domneste. Pamantul simtea atat de rar caldura soarelui incat a si uitat de existenta acestuia. Padurea aceasta era pentru ei binecuvantarea si blestemul pamantului. Povestea ei era insa presarata cu prea multe tragedii, dusmanii si lupte sangeroase ca sa poata fi limpezita. Nimeni nu indraznea sa se aventureze prin aceste desisuri obscure si tocmai de aceea parea locul perfect pentru ascunderea Deznadejdii ... dar s-au inselat.
Alerga cat o tineau picioarele. Drumul ei trecea printr-o intunecime neumblata, o intunecime unde si plantele iti voiau raul, sfasiind cu ghimpii lor mari si ascutiti carnea celor care se ratacisera pe acolo. Simtea ca nu mai poate, si, cu toate acestea, stia ca nu se poate opri, nu putea renunta, nu acum, Deznadejdea trebuia protejat cu orice pret. Oboseala era prea putin importanta, iar odihna putea astepta. Nu vedea bine poteca pe care alerga si totusi, ca prin miracol ,mereu reusea sa paseasca fara sa se impiedice.
O liniste adanca domnea in padure iar pasii ei se auzeau intocmai ca un tropait. Intunericul o bulversa iar sangele pierdut si intarit de pe pelerina sfasiata i se parea ca o ingreuneaza, fortand-o mereu sa incetineasca pasul. Privirea i se incetosa si sperea din tot sufletul sa nu lesine. Trebuia sa gaseasca o solutie pentru ca deja simtea ca nu mai putea rezista, puterile o lasau incet incet iar taietura de la umar o slabea, sleind-o de puteri. Simtea cum incepe sa ameteasca,nemaireusind sa distinga bine obiectele din jur. Se opri si se sprijini cu mana de un copac viguros, simtindu-l ca pe o ultima ancora ce o tinea legata de realitate. Era ametita din cauza pierderilor masive de sange, dar cu toate aceasta facu o ultima sfortare si se uita cu teama la bezna abisala din jur, incercand sa perceapa ceva, dar nu reusi sa observe nimic. Desisuri de nepatruns o inconjurau. Isi ciuli urechile incercand sa auda ceva, dar tot ce a auzit au fost bataile sacadate ale inimii sale. Isi aduna ultimele puteri, si cu cartea in brate, isi continua drumul agonizant.
Tot alergand a intrat dintr-odata intr-o zona deasa si neumblata a padurii, un loc unde lumina selenara nu strabatea printre ramuri ca sa invioreze intunericul si tristetea. Gasirea unei solutii parea din ce in ce mai stringenta. Stia bine ca padurea are carari capcana, ite incurcate si intunecimi de codru de nepatruns . Alerg in intuneric, gandi ea, alerg prin acest loc intunecat si uitat de lume. Alerg singura, nici umbra nu imi mai este alaturi. Nici luna si nici stelele nu ma mai pot calauzi acum. O tacere oarba ma cuprinde. Dar de ce alerg? Nu ar fi mai usor sa ma opresc, sa stau pe loc si sa fac cu adevarat ceva? Oare statul pe loc nu înseamnă a fi stăpân pe timp, pe situaţie, care în acest fel devine mult mai previzibilă? Pe cand, acolo, in intunecimea de nepatruns a padurii, nu ştiu ce terori mă aşteaptă, ce dihanii mă pândesc. În orice secundă, orice pas făcut de mine, poate fi ultimul. As vrea sa fug in noapte, sa scap de tot si de toate, dar nu pot sa ma mai ascund, nu pot sa mai fug. Nici măcar nu ştiu dacă există un punct final al acestei călătorii si chiar daca exista, oare ajung cu adevarat undeva unde voi fi in siguranta, atat eu cat si Deznadejdea? Aşadar, de ce mai alerg? De ce nu ma opresc si sa caut o solutie in loc sa ma arunc in necunoscut?
Se opri brusc si cauta rapid o solutie care sa o salveze din incurcatura in care intrase. Arunca o privire fugara in urma sa, dar nu deslusi nimic, un intuneric pustiu domnea , era intocmai ca un perete de nepatruns inauntrul caruia se putea afla orice. Incerca sa isi adune puterile ca sa poata analiza corect optiunile ce le avea. Isi ridica privirea si undeva, ascuns vederii, stătea refugiul pe care il cauta. Se uita cu speranta la copacul de langa ea, dupa care zambi. Tocmai ii venise o idee. Cu miscari agile, intocmai ca o felina, se catara pe nesimtite in capac pe prima creanga de deasupra drumului, sperand ca din neatentie va trece pe sub ea fara sa o observe. Se lipi de creanga si incerca din rasputeri sa isi linisteasca respiratia zgomotoasa,care parca o luase razna. Stranse volumul si mai tare in brate simtind ca poate imprumuta o bruma de curaj de la el. Starea de spirit i se amelioarase, oboseala s-a mai domolit si ea, insa tot nu era ea cea adevarata. Dar se simteam ceva mai bine. Da, teama se preschimba incet incet in incredere. Clipele se scurgeau neobisnuit de greu, iar ea astepta cu nerabdare ca sa vada daca va reusi sa scape din acest impas.
Dupa un moment ce paru o vesnicie o silueta neagra isi facu pe nesimtite aparitia si parea ca se apropie de locul unde se afla ea. Dupa miscarile agile si rapide iti puteai da seama cu usurinta ca era fie un verdinian, fie un rostigian, dar fata ii era inca invaluita in intuneric. Privirea ei iscodea silueta, incercand sa ghiceasca ceva mai devreme in ce directie se va indrepta aceasta. Din fericire nu parea sa ii fi remarcat prezenta. Probabil era prima data in aceasta seara cand se bucura de intunericul ce o inconjura. Dar silueta s-a oprit brusc, si a inceput sa mearga la pas. Ajunsese la poalele copacului in care era ea catarata si se apleca sa ridice ceva de jos. Era clema de la pelerina ei, care stralucea incet chiar si in bezna. Cum am putut sa fiu atat de neatenta se intreba ea... Cum? .Dar nu apuca sa analizeze bine aceste detalii ca a si simtit cum, din cauza palmelor umede, greul volum a inceput sa alunece si fara sa isi dea seama, l-a si scapat din maini. Silueta ridica privirea, dar nu apuca sa vada nimic concret, cartea lovindu-l fix in frunte, daramandu-l la pamant. Apoi o liniste mormantala se asternu.
Inmarmurita, si inca nevenindu-i sa creada cele intamplate, se dadu jos din copac. Se uita cu atentie la silueta aflata cu fata la pamant ce parea inconstienta. Cu teama ridica Deznadejdea si, dupa un moment de tacere, rase in sinea ei, gandindu-se la ironia sortii. Un zambet ii rasarise in coltul gurii, scotandu-i in evident linia fina o buzelor. Se simtea din nou energica, optimista, increzatoare, simtea ca totul va fi bine. Dar nu mai apuca sa se gandeasca la altceva, ca o mana ii acoperise gura, iar din acel moment totul devenise negru pentru ea.
