Gânduri încurcate

Confuzie

Capitolul 3

   Nu am mai continuat plimbarea, am plecat direct acasă. Cum de ştia Caim că văd lumea cu adevărat?! Oare se observă? Asta nu e bine... Sunt şi eu sensibilă ca băiatul care s-a spânzurat? Asta chiar nu e bine...
  
   Dacă ajung şi eu să mă sinucid? O să aflu însfârşit dacă exista viaţă dupa moarte, o să văd dacă există Rai sau Iad, dacă exista Dumnezeu sau Lucifer... Dar, dacă există? O să ajung pe tărâmul lui Satan şi o să ard pentru vecie în focurile iadului? Sau nu e aşa cum ne spune religia? Dacă în Iad poţi să faci tot ce pentru rai e păcat? Oare poţi să te droghezi fără să mori? Să bei? Să fumezi?

   Dar în Rai cum e? E o pajişte frumoasă unde te plimbi veşnic şi te minunezi de frumuseţe? Sau sunt mai multe locuri, fiecare cu ce îi place?

   Moarte e complicată... Atâtea întrebări pentru un cuvânt atât de scurt. Atâtea semnificaţi pentru un cuvânt. Atâtea mistere pentru un secret.

                                                                          ************

  A doua zi la şcoală toată lumea se holba la mine ciudat. Consider că a trecut destul timp pentru buna impresie aşa că azi mi-am expus adevărata viaţă. Mi-am dat cu tuş la ochi, cu rimel si cu creion, şi m-am dat şi cu ruj negru.

   Faptul că pielea mea e atât de albă, la fel şi părul meu, mă face să arăt destul de bine îmbrăcată în negru, mai ales când mă machiez.

   Primele ore au trecut repede, profesori m-au lăsat în pace iar în pauze stătean cu Daniel. Nu e foarte înalt, e cam cât mine, are părul brunet şi îl poartă cam până la umăr. Ochii îi sunt căprui închis iar pielea îi este uşor bronzată.

   E amuzant, dar are momente în care stă şi se uită în gol pur şi simplu, şi mă sperie... La început chiar mă panicam când se întâmpla, iar acum pot eu să spun când va urma o nouă vizită în adâncul gândurilor lui. Uneori cred că şi el e "trezit", dar nu pare a fi decât puţin.

   Orele au trecut şi nici urmă de Caim. Am dat aproape în fiecare pauză câte o tură pe holuri, şi nimic. A dispărut de pe faţa pământului. Nu ştiu de ce vreau să îl văd, mă simt ciudat când nu e în prezenţa mea, deşi nu îl cunosc deloc. Nu cred că e posibil să fiu îndragostită de el... Poate doar vreau să aflu cum ce ştie despre mine.

   Am ales să merg pe jos acasă, ideea de a sta în picioare într-un autobuz înghesuit plin de oameni traspiraţi nu îmi prea surâde.

   Din nou, vremea era frumoasă, numai bună de o plimbare. Dar am tras o mică sperietură când am realizat că lângă mine era Caim.

   -Doamne! Mai speriat.

   -Scuze pisicuţo, n-am vrut, spuse calm şi din nou îmi facu cu ochiul.

   -De ce îmi spui aşa?

   -Pentru că Alice nu ţi se potriveşte, şi nu încerca să îmi spui că nici numele meu nu e mai presus, eu măcar am o scuză!

   -Mda... O scuză cam ciudată.

   -Fiecare cu poveste lui, dar a ta care e, Alice? spuse el sumbru.

   -Nu am o poveste anume, am spus şi m-am uitat la el, trebuia să aflu cum de ştie... neapărat...

   -Oo, haide, toţi avem una! se plânse el.

   -Poate am una, dar nu o ştiu. Ai fost azi la şcoală?

   -De ce? Mi-ai dus dorul? spuse el şi se postă în faţa mea.

   -Nu... ăă... doar că.. nu te-am văzut, m-am bâlbâit eu.

   -Deci, mi-ai dus dorul! exclamă el şi mă lua în braţe.

   Era rece şi dur, dar într-un fel plăcut, totuşi nu m-am lăsat, m-am zbătut până mi-a dat drumul. Deşi a durat o clipă, m-a lăsat să mă depărtez destul de mult de el, dar apoi am realizat unde eram. Locul în care nu e bine să faci lucruri fericite şi eram chiar sub frânghie... Noroc că nu e nimen în jur!

   -Ce e? Ai o faţă de speriată, ai văzut o fantomă? spuse în glumă Caim.

   -Caim... hai să plecăm din locul ăsta....

   -De ce? spuse şi se uită în jur. Hopa, da, hai să mergem.

   Ne-am depărtat repede de acel loc, iar apoi Caim s-a oprit brusc şi m-am lovit de el.

   -Ce naiba...am exclamat iar apoi el s-a întors cu faţa la mine.

   -Încă te mai întrebi cum de ştiu că tu vezi lumea cu adevărat?

   -Da...

   -Nu pot să îţi spun încă... deveni brusc trist, dar îi trecu repede şi faţa veselă apăru din nou. O să îţi spun în curând.... Cât de repede posibil, trebuie să afli, toţi cei care au vederea trebuie să afle...

  -Ce? Ce trebuie să ştim? am încercat să îl întreb, poate nu e atent şi o să îmi răspundă...

   -Eşti inteligentă, dar nu destul încât să mă păcăleşti! Dacă îţi spun o să ajungi şi tu ca cel care s-a spânzurat!

   Spuse aceste lucruri, devenise mai tulburat, şi plecă. Mereu vine şi pleacă. Mereu mă derutează. De ce? Ce vrea? Cine e?

   Am pornit din nou spre casă, vremea a devenit posomorâtă şi chiar a început să plouă... O ploaie chiar zdravănă, abia vedeam la doi paşi în faţa mea.... Dar ceva totuşi vedeam... Cineva se uita insistent nu foarte departe de mine... Îi vedeam doar silueta întunecată, dar puteam să jur că e bărbat şi că nu e Caim. Mi-am luat privirea de la umbra întunecată şi mi-am continuat drumul.