Gânduri încurcate

Finalul

Capitolul 10 

(Alice)

    Am fugit cât de repede am putut. Eram desculţă, dar asta nu mai conta. Ştiam drumul, mereu l-am ştiut, mereu îl voi ştii. Am intrat pentru puţin în pădure, totul mă durea, fiecare pas însemna alte răni, multe, mici, dureroase. Picioarele îmi erau pline de sânge iar mâinile mă usturau. Am aruncat o privire când m-am oprit să îmi trag suflul, rănile vechi au reapărut... pielea îmi era complet distrusă, mutilată, plină de sânge. Mă durea cumpli.. Am început să plâng apoi am fugit din nou. Cât de repede posibil. Ştiam că ei vin după mine... Mă urmăresc. Mereu au făcut-o... chiar dacă nu mi-au spus, eu simt asta. Prezenţa lui Caim e predominantă, dar a lui Chase e plăcută. A lui Caim parcă mă arde şi mă loveşte pe când a lui Chase e ca o mângâiere cerească.

   Oare am ce îmi trebuie în locul acela..?  Amintirile îmi sunt în ceaţă, dar totuşi ştiu unde trebuie să merg. Ciudat. Destul de ciudat. Oricum. Nu am ce face. Trebuie să se termine. Nu mai suport. Sunt mult prea slabă pentru asta, nu am destulă putere. Nu sunt făcută pentru aşa ceva...

   Însfârşit. Am ajuns. Copacul. Iarba. Cerul întunecat. E noapte. Stelele strălucesc puternic pe cer, iar luna se ascunde după nori, probabil îi este ruşine de felul în care am ajuns...

   Acolo e şi frânghia.

  Exact aşa cum a fost mereu.

  Gata să fie folosită.

   Din nou şi din nou, de toţi care au nevoie, de toţi care nu mai pot duce, de toţi care au ajuns la limită.

   Cu toţi ne întrebăm măcar odată, ce este moarte? De ce la toţi le este frică de ea? De ce unii o acceptă plângând, iar alţii, zâmbind?

   Cei ce o acceptă plângând, nu o vor, ei simt că ceva le lipseşte, că nu şi-au îndeplinit destinul pe acest pământ...

   Cei ce o acceptă zâmbind, abia o aşteptau. Unii nu mai au răbdare aşa că îi grăbesc sosirea.. cum sunt şi eu acum.

   Cum ar trebui să ajung eu acolo? Acolo sus, pe creanga copacului unde este agăţată frânghia...

   Deja mă dureau în ultimul hal rănile, dar le-am ignorat şi am încercat în toate modurile posibile să urc în copac. Alte răni au apărut. Alte dureri care m-au încetinit. Rochia de spital care o aveam pe mine era sfâşiată, dar încă se putea purta. 

   Plângeam în continuu. Nu ă puteam opri. Aveam nevoie să plâng, aşa ştiam că mi se curăţă sângele de pe faţă. Am răni şi pe faţă. Buzele mi le-am muşcat de nenumărate ori şi sunt distruse. Îmi curge sânge din nas. De ce? Nu ştiu încă.

   Când am ajuns sus m-am oprit din nou ca să îmi trag suflul.

   Am început să mă gândesc la familia mea, la prieteni mei, chiar şi la profesorul de religie. M-am gândit şi la Chase şi Caim... La început Caim era drăguţ cu mine.... Iar Chase doar se uita de la distanţă. Cum au putut toate acestea să se schimbe. Cum au putut toate acestea să ajjungă în aşa fel? Cum am putut eu să ajung dintr-o fată fericită o sinucigaşă care se răneşte şi îşi provoacă durere mereu. O fată la care chiar îi place asta. Îmi place durerea. Dar numai de curând. Numai de azi, dacă nu ar fi fost ziua de azi, probabil aş fi fost acasă, la mine în cameră uitându-mă la televizor sau ascultând muzică.

   Nu e nimeni în jur, nimeni care să vadă ceea ce fac. Dimineaţă va fi un şoc pentru lume. Părinţii mei vor fi sfâşiaţi, familia mea distrusă. Prieteni mei confuzi, probabil. Cei care au ţinut la mine poate vor plânge, iar cei care m-au urât, probabil vor ţine un moment de linişte şi îşi vor trăi vieţile în continuare.

   Mi-am pus frânghia în jurul gâtului şi am făcut nodul tot mai strâns. Părea un efort prea mare pentru mâinile mele. Totul doare atât de tare!

   M-am pus în fund pe creangă, sfoara era bine strânsă pe gâtul meu, încă puţin, încă puţin şi s-a terminat.

   Mă pregăteam să sar, gândindu-mă la momentele mele fericite, recapitulându-mi viaţa.

   Lacrimile s-au oprit, respiraţia a devenit tot mai grea, mai aveam atât de puţin, trebuia doar să îmi dau drumul şi să cad.

   -Alice!! strigă cineva din depărtare.

   Dar era prea târziu, când am auzit numele meu strigat m-am speriat, m-am speriat că era Caim sau Chase care mă puteau opri, sau poate oricine altcineva care mă cunoştea..

   Am sărit, iar şocul a fost atât de puternic că am ţipat... apoi totul s-a întunecat, eram ca pe un coridor, iar în capăt o lumină.

   Mergeam spre lumină.

  Când am ajuns la capăt totul s-a dus, durerea, tristeţea, disperarea, rănile... Totul.

  Deci asta înseamnă să mori. Să nu mai simţi nimic. Să dispară toate. Să fii împăcat şi fericit.

(Caim)

   Nu!! Nu, nu, nu, nu! NU!

   Am ajuns înaintea lui Chase, dar mai bine nu o făceam.

   Am ajuns prea târziu. A reuşit să evadeze. A scăpat!! E a doua care a scăpat!!

(Chase)

   Am ajuns abia după Caim, iar acesta înjura în toate felurile şi urla, apoi am realizat de ce.

   Alice era spânzurată în locul în care nu ai voie să faci nimic fericit.

   De ce încă unul? De ce toţi cei treziţi sfârşesc omorâţi sau omorându-se?! Încă unul pe listă, încă unul care nu a reuşit să îşi termine misiunea. Dar măcar ea ajuns înapoi, nu ca victimele lui Caim care acum plutesc între spaţu şi timp fără distanţă şi uitându-se la oameni.

   Va trebui să îl opresc pe Caim cumva. Nu mai pot să îl văd cum omoară trimişi cerurilor... Mai ales dacă unii ajung în aşa hal ca Alice... Nici nu mă pot uita. Şi-a făcut nişte lucruri oribile... dar, dacă mai aştepta puţin, o puteam salva, la fel puteam face cu mulţi alţii, dar mereu timpul e cel mai mare duşman.

   M-am dus la Caim, lam ridicat, dar el s-a zbătut şi m-a aruncat până lângă cadavrul lui Alice. Arată şi mai orbil de aproape. M-am uitat pentru ultima dată la ea, i-am închis ochii, apoi mi-am dat drumul la aripi şi am pornit în căutarea altui trezit care are nevoie de ajutor.