Gânduri încurcate

Amintiri Pierdute

Capitolul 7

   Ce e locul acesta?! De ce sunt aici?! De ce totul e atât de alb? De ce nu este un geam sau o uşă?! Cum am ajuns aici?!

   Când m-am trezit am avut o durere groaznică de cap.... Eram îmbrăcată într-o rochie de spital albă până la genunchi. Părul îmi era încâlcit şi ciufulit în ultimul hal, iar pe mâini şi pe faţă aveam sânge. Ce dracu' s-a întâmplat? Nu îmi amintesc nimic... Doar că am coborât din autobuz iar apoi eram într-o pădure cu doi tipi ciudaţi şi apoi s-a auzit un strigăt şi atât. Nimic altceva, doar fragmente.

   M-am pus în mijlocul camerei în poziţie turcească şi am privit în gol...

   Îmi urăsc viaţa. De ce trebuia să fiu eu trezită, de ce nu am putut fi un om normal care nu observă răutăţile... Vreau să fiu normala!! Vreau acasă! Nu vreau aici! Nu e locul meu! Ce este locul acesta?! Vreau să mor!!

   M-am ridicat în picioare şi m-am apropriat de un perete apoi m-am rezămat de el. Prima dată durerea fizică a disimulat-o pe cea sufletească... poate reuşesc şi de data aceasta... dar nu e bine... nu e deloc bine... să mă rănesc singură doar pentru că nu sunt destul de puternică....

   Mi-am alungat toate gândurile şi m-am holbat la încheieturile mele... Nu mi s-au vindecat de tot celălalte tăieturi, dar nici nu mi-a păsat, mi-am înfipt unghiile în mână şi am intrat tot mai adânc apoi am urcat lăsându-mi sângele să curgă tot mai mult. Am icnit de durere dar am continuat şi am făcut la fel şi cu cealaltă mână, dar nu mi-a ajuns... M-am muscat în locurile unde îmi sunt noile răni şi le-am făcut şi mai adânci. Câteva lacrimi mi s-au scurs reci pe faţă.

   Tot nu îmi ajunge!!

   Am început să urlu şi să mă lovesc de perete. Plângeam în hohote şi nu mă puteam opri.

   -Vreau să mor!! am ţipat cât de tare am putut.

   M-a luat cu ameţeli şi m-am prăbuşit la pământ apoi am observat că a apărut cineva..

   -Alice! Încetează să îţi faci rău!! strigă acesta şi mă prinse de umeri.

   Am muţit. El era unul dintre băieţii din pădure.. Părul şaten şi ochii ca marea.. albastru cu verde.. apa şi algele... Dar nu mai ştiu cum îl cheamă... am ştiut măcar?

   -Alice? Eşti bine?

   Cum să fiu bine dacă sunt izolata în locul ăsta? Cum!? Nici tu nu ai fi bine!! Oricine ai fi!

   -Alice, spuse el cu o voce fină şi joasă. Sunt Chase..

   Nu. Tot nu ştiu cine eşti.

   -Vorbeşte! spuse acesta speriat.

   -Nu îmi aduc aminte de nimic! am strigat la el. De ce sunt aici?!

   -Te ascund...

   -De ce?

   -De Caim! Vrea să te omoare! Aşa face cu toţi... doar că unul i-a scăpat odată... şi de atunci e şi mai înverşunat...

   -Cine... Cine a scăpat?

   -Ştii locul acela unde nu e voie să faci lucruri fericite?

   -A..

   -Acela e unicul om care a reuşit să scape... Ştii, voi ăştia treziţi, sunteţi speciali, de aceea vă urăşte Caim... Îi este ciudă pe voi, abia am aflat aceste lucruri, până acum nu ştiam de ce face ceea ce face... El a fost un înger cândva, la fel ca mine, doar că a păcătuit foarte mult, apoi a căzut, dar nu s-a oprit, iar sufletul lui a devenit tot mai oribil şi întunecat, iar acum este unul dintre diavoli... Îi pare rău pentru tot ce a făcut, dar e prea târziu... Voi, cei treziţi, sunteţi defapt nişte îngeri trimişi în recunoaştere, doar că nu vă daţi seama, de aceea puteţi vedea anumite lucruri de care oameni nu îşi dau seama... Doar când sunteţi pe moarte vă daţi seama cine sunteţi cu adevărat, tu de fapt eşti Ariel, îngerul naturii. De aceea nu îţi place când vezi cum natura este distrusă...

   Vorbele lui nu aveau sens, cum să fiu eu un înger? Cum să fie el un înger? Cum să fie Caim un diavol... Caim.. De el îmi amintesc. Părul roşcat şi ochii aceia ciudaţi... El este ultimul pe care l-am văzut înainte de a leşina.

   -Dar de ce vrea Caim să mă omoare? Doar pentru că sunt un înger?

   -Da. Nu vrea ca alţii să ajungă în Rai.

   -Dar dacă sunt un înger înseamnă că am mai fost acolo...

   -Încă nu înţeleg logica lui Caim, abia mi-a spus de ce face toate astea...

   -Dar şi tu eşti un înger.

   -Da, dar eu nu mă mai întorc în Rai.

   -De ce?

   -Caim este fratele meu, nu îl voi părăsi.

   M-am uitat la el şi am tăcut. Eu nu am fraţi, nu ştiu cum e să îţi pese de cineva atât de mult, dar se vede că Chase ţine la el... în ciuda a tot ce face.

   S-a uitat la mine, a inspirat adânc apoi m-a luat în braţe, când s-a desprins şi-a trecut mâna peste rănile mele vindecându-le iar apoi a dispărut..

   Oare voi reuşi să ies de aici? Ce urmează să se întâmple cu mine? Voi sta aici l-a nesfârşit? Dacă mă găseşte Caim?

   Dar totuşi mai am speranţă... puţină..