Gânduri încurcate

Urmări

Capitolul 5
 
  Dimineaţă când m-am trezit pandajul mi se desfăcuse iar perna si cearşaful îmi era plin de sânge. Mă rog, nu chiar plin, dar pătat. Ce ar trebui să îi zic la mama?! Ceva de genul: "Mamă, vocile de aseară au spus că nu mă lasă în pace dacă nu îmi fac mâna să sângereze iar acum pandajul improvizat pe care mi l-am făcut s-a desfăcut în toiul nopţii şi mi-am murdărit aşternuturile...". Cred că ea ar auzi doar voci sânge şi murdărit.

   În mod clar m-ar trimite la nebuni.

   Am întors perna în aşa fel încât să nu se vadă, iar plapuma am pus-o peste petele de sânge de pe cearceaf.

   Am fugit repede în bucătărie să caut nişte bandaje mai bune, şi am avut noroc, am găsit o rolă întreagă, am luat-o şi am ascuns-o la mine în cameră, sub perne. Mi-am luat haine din dulap cât mai lungi la mâneci, am găsit un hanorac negru cu buzunar. Mi-am luat pantaloni negri de blugi, tenişi, m-am asigurat că nu se vede bandajul, mi-am luat ghizdanul şi am pornit spre staţie.

   Am stat în spatele autobuzului cu părul în faţă în aşa fel încât să nu mi se vadă faţa, poate începeam să plâng, mă durea mâna cumplit şi pulsa. Din greşeală cineva a dat peste mine şi m-a prins de locul dureros, tare greu m-am abţinut să nu ţip.

   Am stat cu o staţie mai mult în autobuz ca să nu mă înghesui printre oameni care accidental mi-ar lovi mâna... Autobuzul se goli impresionant de mult, am rămas doar eu, o femeie foarte învârstă şi un tip care stătea cu spatele. Avea nişte pantaloni închişi la culoare care îi era puţin cam largi, o jacketă maro închis din piele şi o căciulă neagră. Din cât puteam să văd părul îi era şaten închis... Părea înalt, deşi era ceva distanţă între noi.

   La staţia următoare - cea în care coboram eu - coborâse şi el doar că o luă în altă direcţie...

   Atunci m-a cuprins o senzaţie ciudată... Am inceput să mă simt ca azi noapte. Eram din nou paralelă de cele din jur, mai era puţin şi se întorceau... Nu vreau! Trebe să mă controlez cumva..

   "Ne întâlnin din nou!" se auzi prima voce care părea calmă dar lacomă.

   "Du-te după el!!" urlă a doua voce, cea rea şi dură care mă pune să fac de toate.

   "Dar, am ore..." am început să spun în gând fără garanţia că mă va auzi cineva sau îmi va răspunde.

   "Şcoala nu e inportantă, ştii prea bine că te învaţă numai minciuni!". spuse aceaşi voce.

   "Ai mai chiulit, ce ar fi diferit acum?". spuse din nou vocea după un moment de linişte.

   Băiatul se depărta tot mai mult... trebuie să mă hotărăsc repede ce vreau să fac, dar, ce voi face? Îl voi urmări şi apoi ce?

   Ce prostie, o să merg la şcoală.

   Dintr-o dată m-a cuprins o durere imensă de cap care pulsa. Îmi ţiuiau şi urechile, ochii îmi ardeau, m-am prăbuşit pe pământ şi am început să ţip. Mă uitam înnebunită în jur să văd dacă vine cineva să mă ajute, dar privirea mi se înceţoşase, vedeam parcă pe cineva din depărtare cum se întoarce şi vine spre mine, dar n-am apucat să văd deznodământul.

   Totul se întunecase.

   Ţiuitul încetase.

   Durerea dispăru.

   La fel şi eu.

                            ******

   M-am trezit cu o nouă durere de cap, doar că de data asta era diferită, uşor de suportat, fără sunetul acela ascuţit din urechi şi fără privirea înceţoşată.

   M-am ridicat în şezut şi am aruncat o privire să văd unde mă aflu, şi mi-a luat ceva să realizez că eram în mijlocul păduri pe o pătură moale albastru închis.

   Am încercat să mă ridic în picioare dar am ameţit şi m-am prăbuşit înapoi pe pătură.

   Câteva minute mai târziu m-am trezit din nou, sau cel puţin credeam că sunt câteva minute.

   Am dat să îmi caut telefonul, dar, ia-l de unde nu-i.

   La naiba, dacă mi-a fost furat?

  Cum am ajuns aici? De ce aici, în pădure... departe de oraş... Dacă m-a luat un violator? Sau un criminal în serie?

   S-a auzit o crenguţă cum se rupe în spatele meu, am paralizat de frică, nu m-am mai mişcat, abia că am mai respirat...

   -O, bun, te-ai trezit! exclamă o voce masculină.

   M-am întors încet să văd cine e şi, am dat cu ochii de băiatul din autobuz. Avea blugi închişi la culoare şi jacketă maro. Era înalt, nu îmi puteam lua ochii de la el... ochii erau atât de ciudaţi, de parcă mă uitam la malul mării. Albastru intens cu nuanţe de verde... Dar erau şi închişi la culoare, întunecaţi. Pielea deschisă, netedă, fină probabil.... şi era palid la faţă.

   -De ce m-ai adus aici? am întrebat.

  -Te-am auzit ţipând şi am văzut cum te prăbuşeşti, aşa că m-am gândit că îţi trebuie linişte. Apropo, eu sunt Chase.

   -Eu sunt Alice.

   -Alice? Nu prea ţi se potriveşte.

   -De ce spune toată lumea asta?! am exclamat disperată şi mi-am înfipt mâinile în par. 

   -Lumea e ciudată, şi tu ştii asta prea bine, spuse el paralel faţă de lume, într-o stare de meditaţie ciudată, dar totuşi încă conştient.

   -Dar, nu mă cunoşti, de ce m-am adus aici?

   -Nu trebuie să cunoşti pe cineva ca să îl ajuţi, când cineva are nevoie şi tu poţi, îl ajuţi.

   Ceva din Chase mă făcea să mă gândesc la Caim... îmi amintea mult de el, şi parcă semănau puţin, la faţă.

   -Mai odihneşte-te puţin, o să te duc acasă în curând.

   -Ştii unde locuiesc?

   -Ştiu mai multe decât crezi.