Phoenix: Cunoașterea

Capitolul 1

Îmi ridic capul din perna pufoasă, amorțită, fiind trezită de razele soarelui care pătrund cu ușurință în camera mea printr-un mic colțișor neacoperit de perdelele roșiatice care îmi protejează somnul. Îmi îndrept privirea spre ceasul de pe noptiera și mijesc ochii astfel încât să pot descifra ora indicată de acesta. Îmi las capul înapoi pe pernă și îmi relaxez mușchii încordați, constatând că mai am încă câteva minute bune de stat în pat, dar gândul că încep ultimul an de liceu îmi revine instant în minte, iar conștiința mă îndruma să mă trezesc.
Bolborosesc câteva cuvinte înainte de a mă da jos din pat, iar dupa imi iau elan și sar de pe saltea, atingând podeaua rece cu piciorușele dezgolite și îmi croiesc drum spre baie.

După ce fac un duș scurt pentru a mă înviora, mă machiez discret și mă îmbrac cu o rochie pe corp, azurie, la care adaug o pereche de pantofi bej cu toc mediu. Îmi aranjez parul într-o coafura simplă, lăsând buclele blonde să cadă libere pe spate. Îmi iau telefonul de pe birou și verific ora care a trecut mai repede decât ma așteptăm, iar pe lângă asta observ mai multe mesaje și apeluri pierdute de la sora mea. Fără să stau pe gânduri o sun înapoi lăsând mesajele necitite. După doar câteva secunde, de la celălalt capăt de fir de telefon se aude un fâsâit enervant, apoi vocea surori mele.

- Unde naiba ești Kate! Te-am sunat de nenumărate ori și ți-am trimis vreo douazeci de mesaje! Chiar acum ajung în fața casei! spune aceasta pe un ton destul de ridicat încât să îmi dau seama că e nervoasă, dar în același timp speriată.

- Cobor imediat, îi răspund și închid apelul.

Înainte de a merge mă opresc în fața oglinzii analizându-mă din cap până în picioare. Schițez un mic zâmbet, apoi ies din cameră aducându-mi aminte de Rachel care poate face o criză de nervi dacă nu mă mișc mai repede. Cobor scările două câte două și mă repezesc pe hol unde patinez până la ușa de la intrare, o deschid larg, apoi o trag în urma mea aceasta trântindu-se scoțând un sunet asurzitor.
Ies pe alee și observ mașina surorii mele, un Volkswagen Polo roșu, parcat la câțiva metri de casa.
După ce calc pe o gumă de mestecat și mă împiedic de câteva ori în propriile picioare, ajung într-un final lângă mașină, deschid portiera și mă așez pe celălat loc liber din față, pe un scaun crem, tapițat, răsuflând ușurată.

Ajungem în parcarea liceului după douăzeci de minute în care nu am scos niciun cuvânt, traficul fiind foarte aglomerat încă de la o ora destul de matinală. Mă uit în gol la curtea liceului și înghit în sec simțind cum emoțiile încep să apăra încetul cu încetul.

- Scuze, rupt eu tăcerea din mașină fiind încă concentrată pe priveliștea de afară.

- Mda, m-am calmat. Îmi place cum te-ai aranjat! aud vocea lui Rachel care acum e liniștită și așezată.

-  O să-mi fie dor te tine! spun și o cuprind într-o îmbrățișare caldă știind că vor trece aproape cinci luni până o voi revedea și sunetem doar la începutul lui septembrie.

- Si mie, Kate, să ai grijă la băieți! chicotește aceasta și se îndepărtează din strânsoare în timp ce își aranjează o șuviță din părul ei roșu. Trebuie să plec ca să ajung măcar la a treia ora de curs!

Îi ofer un zâmbet călduros aprobând din cap, iar apoi cobor din mașină făcându-i cu mâna până când contactul meu vizual cu aceasta se pierde. Fac stânga împrejur și mă trezesc cu fața spre o clădire cu trei etaje, vopsită în crem care poartă numele de Artesia High School. Închid ochii și inhalez aerul proaspăt de dimineața, apoi prind curaj și înaintez spre intrarea în incintă.

Pășesc încrezătoare pragul liceului admirând panourile și vitrinele pline de  de diplome, premii, poze, începând cu cele de la concursurile de matematica și română până la cele de atletism, astrologie, teatru și redacția școlii. Îmi caut în geantă foaia primită de la director cu toate datele necesare ca să-mi găsesc sala unde voi face cursurile și fac slalom printre mulțimea de elevi adunați pe hol, privirea fiindu-mi ațintită doar pe scrisul negru și îngroșat care mă înștiințează unde se află clasa.
După ce am fost călcată pe pantofi de sute de ori,  într-un final ajung în fața unei uși cărămizi cu numărul 74, aceleași număr fiind scris și pe foaie. Trag ușor aer în piept și apăs pe clanță, care se deschide încet scoțând un mic scârțâit care mă face să tresar.

Toate privirile se îndreaptă spre mine când pășesc în sală. Mă simt puțin stânjenită la gândul că sunt analizată din cap până în picioare de toți cei aflati în încăpere așa că ochesc un loc liber și mă îndrept spre el fără să scot vreo vorbă. Mă așez pe scaunul din lemn lucios și îmi scot telefonul din geantă, ignorând toate șușotelile din jurul meu.

- Psss! Psss! un sâsâit îmi distrage atenția din jocul cu care mă delectam.

Mă întorc cu capul spre dreapta, o fată cu părul șaten închis și ochii căprui făcându-mi cu mâna în timp ce învârtea cu cealaltă mâna telefonul pe bancă.

- Eu sunt Ashley Brown! spune aceasta întinzându-mi mâna.

- Katherine Taylor! îi răspund și o prind de mâna, tatuajul de pe dosul încheieturii ieșindu-i la iveală.