Liniștea Mea Ești Tu!

Capitolul 8

Din perspectiva lui Max:
Au trecut două zile. Două zile de când e în spital şi nu s a trezit. Doamne te rog să fie bine. Nu aş suporta să păţească ceva. Dacă păţeşte ceva jur că ma duc și îl omor pe omul ăla. Îl împuşc în cap fără să mi pese de consecinţe
Când am văzut o în ziua aia întinsă pe jos iar individul acela lovind o cu picioarele fără un pic de milă am simţit că mor. De ce i ar face aşa ceva propriul ei tată?  N are nici un pic de milă? E propria lui fică şi singura.
De când am adus o stau cu ea. Amanda şi mătuşa ei au încercat să mă înlocuiască dar nu am vrut să plec. Nu o pot lasă singură. Nu mă lasă inima. Ma simt atât de vinovat. Trebuia să am grijă de ea nu sa o las singura.
Intru în salon şi o văd întinsă în pat. Pe braţe are vânătăi, buza spartă si două coaste rupte. Dracu să l ia pe omul ăla. Să l ferească Dumnezeu să intre în mâna mea.
Mă apropii de patul ei şi o iau de mână. Apoi văd cum deschide ochii şi priveşte confuză prin salon. Se uită la mine şi o mulţime de lacrimi îi apar în ochi vărsându-se apoi pe obrajii ei palizi. Mă aşez lângă ea o strâng în braţe şi îi soptesc:
-Shh.....gata puiule. Totul o să fie bine.

Din perspectiva Amaliei:
Îi simt căldura corpului, bătăile inimii atât de puternice şi parca imi face bine . Nu mai simt nici o durere nici fizică şi nici sufletească.
-Max....nu mă lăsa!
-Shhh... Gata iubito. Linişteşte. Sunt aici. Nu te las. Nu plec nicăieri.
-Promiţi?
-Promit iubito. Mă duc să chem doctorul să vină să te vadă.
-Bine.
-Bună domnişoară Smith. Cum vă simţiţi ? Mă întreabă doctorul
-Bine......cred.
-Păi din moment ce te ai trezit nu mai este nevoie să te ţinem aici degeaba. Aşa că o să te externăm. Dar va trebui să rămâi acasă o săptămână să îţi revi. Coastele tale încă sunt sensibile.
-Vă multumim Domnule Doctor. O să am grijă de ea. spune Max.
-Iubito vrei să o chem pe Amanda să te ajute să te îmbraci?
-Ce? Amanda e aici?
-Da. Normal că e.
-Bine. Cheam o!
-Imediat.
Amanda ma ajutat să mă îmbrac şi am plecat din spital. Max a fost cel care ne a condus acasă. Pe drum am aflat că de fapt mătuşa mea se afla deja acasă  pentru ca Max o rugase să mi pregătească camera ddeoarece fusese  sigur că o să mi revin. Se pare ca Max fusese cel care mă dusese la spital.. stătuse lângă mine non stop şi refuzase să plece acasă. Nu inteleg de ce. De ce făcea asta pentru cineva pe care de abia îl cunoscuse.
Imediat cum am ajuns acasă mătuşa mea veni spre întâmpinarea mea şi mă luă în braţe.
-Oh draga mea cât mă bucur să văd că eşti bine.
-Sunt bine mătuşica o să mă duc să dorm puţin.
Încerc să urc scările dar simt că rămân fără aer. Iar Max observă asta.
-Hei...stai nu te forţa....coastele tale încă nu s au vindecat.
Apoi simt cum mă ridcă în braţe.
-Ce faci?
-Te ajut să ajungi în camera ta. Nu ai voie sa te forţezi.
-Păi....multumesc.. Spun bâlbâindu-mă.
Mă duce în camera mea şi ma aşează uşor pe pat apoi dă să plece.
-Hei...nu pleca...
Max se întoarce uitându-se uimit la mine şi mă întreabă :
-Vrei să rămân?
-Da...nu pleca....nu mă lasă singură.
-Nu te las iubito. Am promis
Apoi se apropie de mine mă înveleşte şi se bagă lângă mine strângându-mă uşor în braţe ca să nu mă rănească.
Simt cum pleoapele îmi sunt din ce în ce mai grele apoi adorm.