Liniștea Mea Ești Tu!

Capitolul 13

A doua zi dimineață totul părea a fi mai bine. Încercam sa uit seara precedenta și sa l îl scot pe Max odată pentru totdeauna din viata mea. Am coborât din pat.. Mi am făcut un dus și am plecat la o plimbare.. Vremea era liniștită dar foarte întunecată.. Pesemne avea sa ploua din nou. Am mers în parcul din apropierea casei mele și m am așezat pe o banca.. Era liniște.. Nu era nimeni.. Vântul bătea ușor.. De parca ar fi fost toamnă. Era o zi atât de ciudata.. Cu toate astea.. Max nu mi ieșea din minte.. Îmi apăreau în față toate momentele cu el.. Doamne.. Ce mi făcuse omul asta? Îl uram atât de mult dar în același timp îl și iubeam.
Am încetat sa ma mai gândesc pentru un moment la el și m am ridicat după banca cu gândul de a pleca spre casa caci frigul începuse sa mi intre în corp. Mergând spre casa.. Am privit cu regret în dreapta mea..unde se afla casa lui. Era liniște.. Nu părea a fi nimeni.. Am dat sa înaintez dar am auzit niște gemete.. Din spatele casei lui.. Am înaintat ușor desi teama începuse să mă învăluie.  Mergând spre gradina.. am observat ca nu era nimeni.. Dar când sa ma întorc sa plec.. Îl zaresc pe Max pe jos.. Plin de sânge.. Gemand.
-Max?!? Ce ai pățit? Ești bine? Stai...doamne... Trebuie sa sun la salvare. O sa fi bine.. O sa fi bine.
-Nu... Amy...eu ..nu...nu suna.. Sunt... Sunt.. Bine.
-Nu.. Cum sa fi bine? Uita te în ce hal ești? Trebuie sa sun la spital.
-Nu.. Te rog.. Nu suna.. O sa ți explic... Promit..
-Bine.. Atunci.. Tine te de mine.. Trebuie sa te ridic de aici..
Cu greu l am ridicat pe Max și am intrat în casa. Am luat trupa de prim ajutor și am început sa l îngrijesc. Trupul îi era plin de vânătăi...si de rani care sângerau..buza era sparta iar sub ochiul drept.. Era movaliu..
-Off Doamne.. Ce ai făcut..? De ce ești în halul asta?
-O sa fiu bine.. Dar acum.. Ma doare.. Rău..
-Pai...eu.. Nush ce sa fac.. O sa ți dau niște pastile.. Mai mult de atât nush ce sa fac..
După ce i am dat calmantele m am ridicat ușor după pat și am ieșit din camera lăsându-l sa doarmă. După puțin timp am auzit un telefon sunând.. Al meu nu era deci cred ca era a lui Max... L am luat și am răspuns în speranța că sunetul acestuia nu la trezit.
-Bună Max sper ca ești bine.. Scuza ma ca te am lăsat singur acolo.. Ne a fost întinsă o capcana.. Oricum sunt sigur ca te ai descurcat.. Doar ești un recuperator adevarat și cel mai bun traficant de arme și droguri. Am foarte mare incredere in tine.  Oricum vroiam doar sa știu ca ești bine. Timp de 2 săptămâni ia pauza.. O sa te anunț eu cum evolueaza următorul transport.
Atât am auzit.. Înainte de a cădea în genunchi.. Max? Recuperator? Traficant? Arme? Droguri? Doamne.. Cine era omul asta?
M am ridicat speriata și am dat sa plec.. Când deodată am scăpat telefonul lui Max pe scări.. M am întors și m am lovit de cineva cazand jos.
-Argh!
-Iubito? Ești bine? Cu cine vorbeai?
-Cu nimeni! Eu... Eu plec!
-Ce? Unde pleci? Dc? Iubito.. Cei cu tine?
-Lasă ma.. Pleacă.. Lasă ma.. Te rog..
M am dat înapoi speriata în timp ce el înainta șchiopătând spre bine...m am întors încercând sa fug...Dar ma prins de mana...m am tras dar asta nu a făcut decât sa l dezechilibreze și sa l arunce la pământ gemand. Imediat cum a căzut.. Rana din zona stomacului a început sa se deschida iar din arcada sa i curgă sânge..
-Iubito.. Nu ma lasă... Te rog... A spus întinzând mana spre mine.
M am apropiat timida de el.. Si l am prins de mana.. Ma tras în bratele lui și a început sa plângă..
-Nu ma lăsa . Ma doare.. Te rog..
-Shhh.. Gata.. Nu te las.. Gata... O sa fie bine... Deși spuneam asta temătoare. L am ridicat și l am ajutat sa ajungă înapoi în pat.. I am pansat rana din nou..si am dat calmante.. Iar într un sfârșit a adormit. Era asa liniștit.... S a mișcat și s a apropiat de mine punându-si capul pe pieptul meu.. Strângându ma ușor în brate.. Văzându-si de somnul sau chinuit.
Doamne.. Ce ma fac cu el? Este un nenorocit.. Dar m am îndrăgostit de el..sau poate ca nu..eram atât de confuză încât nici eu nu mai stiam ce simt..ce fac..si ce caut aici. Eu nu eram un astfel de om...nu as fi stat niciodată lângă un asemenea om. Probabil ca as fi fugit cat m ar fi ținut picioarele. Doar că de data asta totul era altfel..parca ceva ma ținea pe loc. As fi vrut să plec.. sa i întorc spatele si sa nu ma mai întorc. Aveam destule probleme ca sa mi creez altele..insa cum puteam sa l las aici..intr o balta de sânge cand el ma salvase de la moarte de atâtea ori. Ar fi trebuit să i fiu recunoscătoare. Si totusi...ce ma fac..?