Liniștea Mea Ești Tu!

Capitolul 3

Era 07:00 dimineața și în cameră plutea un miros plăcut de prăjituri si coji de portocală...era atât de plăcut... Deschid ochii și încerc să-mi dau seama unde mă aflu. Apoi o multitudine de gânduri sub forma unor imagini îmi trec prin fața ochilor. Acum știu unde eram și de ce. Pentru prima oară după mult timp eram ACASĂ sau cel puțin așa simțeam.
Mă ridic din pat...îl aranjez și după îmi verific telefonul. Nu aveam nici un mesaj sau vreun apel. Oricum nu prea aveam prieteni. Cine m-ar fi putut căuta pe mine. Singura mea prietenă a fost Amanda care se mutase din oraș în aceeași perioadă în care a murit și mama. Ea a fost cea mai bună prietenă a mea. Mereu era lângă mine. Chiar și după ce a plecat am încercat să ținem legătura dar la un moment dat nu am mai știut nimic de ea. Ceea ce ma durut.
-Bună dimineața ,scumpo! Sper că ai dormit bine! îmi spune mătușa mea zâmbind din cadrul ușii trezindu-ma din gândurile mele.
-Bună dimineața mătușă! Cu siguranță.
-Scumpo, aseară ti-am așezat hainele și toate lucrurile în dulap în timp ce dormeai. Fă-ți un duș repede și coboară să luăm micul dejun împreună. O să găsești prosoape și tot ce-ți trebuie în baie.
-Mulțumesc mult mătușă! Ești grozavă.
Am fugit repede și am făcut un duș m-am îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurți și un tricou alb. Apoi am coborât și am luat micul dejun împreună cu mătușa mea.
-Scumpo știi că ar trebuie să rezolvăm cu liceul.
-Da....dar nu cred că putem! spun nesigură
-Sigur că putem. Când am plecat am avut grijă să-ți iau transferul. Ar trebui să putem rezolva chiar azi.
-Uff...ce bine! Dar nu știu...sunt puțin emoționată..e un loc nou.
-Stai liniștită draga mea! Sunt sigură că te vei descurca perfect.
Brusc discuția ne este întreruptă de sunetul soneriei.
-Poți să deschizi tu scumpo? Vin și eu imediat.
-Sigur mătușică!
Merg să deschid ușa...însă rămân blocată când văd cine era. Era el. Băiatul pe care ieri îl urmăream după balcon. Pare atât de frumos mai de aproape cu ochii lui albaștri ca și cerul și părul negru și ciufulit care îi stătea atât de bine.
Îmi zâmbește și apoi mă întreabă cu o urmă de ironie în glas:
-Și tu ești..?!
Înghit în sec întizându-i mâna și spunând repede:
-Amy Smith! Imi pare bine. Iar tu ești?
Îmi ia mâna și mi-o sărută apoi îmi spune zâmbind:
-Max, viitorul tău iubit.
-Poftim?
-Ce ai auzit iubire! spune râzând zgomotos. Dar nu azi că mă grabesc și trebuie să vorbesc cu dna Jackson. Presupun că o cunoști din moment ce stai în casa ei.
-Da. Este mătușa mea.
-O..Max dragule..bine ai venit! o aud pe mătușa mea zicând din spatele meu.
-Bine v-am găsit Dnă! Mă scuzați că vă deranjez. Am venit să vă întreb daca nu cumva poștașul ne-a încurcat din nou corespondența.
-Ba bine că da dragule! Omul ăla e un aiurit.
-Gabriela ,draga mea, dute te rog și adu-mi plicurile după canapea din living.
Mă îndepărtez de ușa de la intrare și intru în living. Inima îmi bate foarte tare dar nu înțeleg de ce. Omul ăsta pare un nenorocit. Și a avut tupeul să mă ia la mișto spunandu-mi că este viitorul meu iubit. Nu aș sta cu el nici dacă ar fi ultimul om după pãmânt. Îi iau plicurile alea nenorocite și mă întorc să i le dau dar nu mai era nimeni la ușă. Acum se auzeau voci din bucătărie. Intru și îl văd pe nenorocit și pe mătușa mea râzând cu poftă. Îi arunc plicurile pe blatul de bucătărie și îi spun sarcastic:
-Poftim!
Iar el îmi răspunde dulce:
-Mulțumesc scumpo!
Mătușa mea se uită la mine și mi spune zâmbind:
-Crezi că îl poți conduce tu pe Max până la ușă? Trebuie să plece. Poate stați puțin de vorbă înainte să plece și vă cunoașteți mai bine.
-Sigur.
Îl văd cum se ridică și mă privește amuzat apoi trece pe lângă mine ieșind din bucătărie. Oare ce plănuia omul ăsta?
Merg în spatele lui..iar când ajunge în fața ușii de la intrare se întoarce brusc, mă prinde de mijloc trăgându-mă cu forța spre el și mă sărută. Preț de câteva secunde sunt învăluită de un sentiment atât de plăcut încât simt cum obrajii îmi iau foc. Dar apoi îmi dau seama ca era total greșit ce se întâmpla și el era doar un străin. Îl împing nervoasă și încep să țip la el:
-Ce dracu crezi că faci?
-Nimic rău iubito! Doar te cunosc mai bine.
-Dar eu nu mi doresc asta. Spun împingându-l dincolo de ușă.
- O să vrei ..crede-mă!
- Ba nu! Acu dispari și să nu te mai văd niciodată! îi spun trântindu-i ușa în nas.
Ce nenorocit! Sper să nu l mai văd niciodată. Deși asta era aproape imposibil căci eram vecini. Urc în camera mea închid ușa și mă arunc în pat oftând.
După ceva vreme mă ridic și mă apropii de geam zărindu-l pe el care stătea probabil în camera lui și mă urmărea foarte atent. Grozav.. se pare ca geamurile camerelor noastre erau fata in fata..mai bine de atât nici ca nu se putea.
Când mă zărește începe să zambească arogant și mi face semn cu mâna.
Ce naiba? Omul ăsta nu are altceva mai bun de făcut decât să mă enerveze pe mine?
Chiar stătuse acolo așteptând ore în șir sa apar?