Pasiune și satin roșu (Seria Salem #2) (publicată)

Capitolul 1

Notă

Cartea fiind în curs de publicare, mai sunt postate doar primele 12 capitole.

***********************

Quinn

       Salem, Oregon.

Pancarta roșie cu scris alb și elegant ne anunță că am ajuns la destinație și zâmbesc. A trecut aproape un an de când am văzut pentru prima oară această pancartă, iar atunci... eram toți trei.  

Clatin din cap și încă nu-mi vine să cred cât de mult ne-a putut schimba un orășel. Cât de multe avea să aducă în viața noastră sau... să ne ia.    

  Acum un an, Logan conducea. O altă mașină, iar eu stăteam pe locul din dreapta.  

- Am ajuns? aud o voce mormăind și îmi arunc privirea în oglinda retrovizoare, rânjind.

Da, un lucru totuși nu s-a schimbat. Declan își face intrarea în oraș în exact același fel: dormind pe bancheta din spate. Are chiar și aceeași privire amețită și păr ciufulit ca și atunci.  

- Dumnezeule, am înțepenit de tot!

Vocea ușor răgușită mă face să mă întorc spre scaunul din dreapta și rânjesc. Din nou. Megan își trece degetele prin părul lung și negru și care oricum îi stă perfect, apoi oftează.

- Aș da orice pentru un duș!

Și Logan își dorea asta și uite unde a ajuns: să se însoare!

- Ajungem imediat la hotel, ridic din sprâncene ca o promisiune și primesc drept răsplată un zâmbet încântător.

- Karen, trezește-te! Ajungem imediat! aproape că strigă ea și se întoarce spre bancheta din spate atât cât îi permite centura de siguranță.

Un cap blond și creț apare și el de undeva și mă întreb cum naiba au dormit cei doi pe bancheta aia. Adică, un metru și aproape nouăzeci de centimetri ai lui Declan nu prea mai lasă loc la nimic. Și totuși, blonda pare să fi găsit suficient loc încât să poată dormi, căci pare chiar odihnită. Probabil că a dormit pe prietenul meu. Ori asta, ori între scaune.

O singură clipă mi se întâlnește privirea cu a lui Declan apoi și-o ferește, dar este suficient ca să îmi dau seama că își amintește și el aceleași lucruri ca și mine.

Ne lipsește Logan. Simplu.

Timp de patru ani, toți trei am format o echipă.

Ce naiba spun? Am fost o familie. Am fost ca frații. Cu bune și cu rele. De fapt, dacă am fi fost frați, nu cred că ne potriveam la fel de mult.

Aproape că opresc mașina, atât de încet merg când ajung într-o anumită zonă a orașului și amândoi privim lung la trotuarul pe lângă care trecem. Cu ochii minții, văd din nou imaginea lui Declan și a lui Piper, iar amintirea modului în care ea a reacționat la tupeul lui, îmi aduce un alt rânjet pe buze.

Însă, de data aceasta, nu mai este nimeni care să-i atragă privirea prietenului meu, așa că accelerez și încerc să nu mă mai gândesc la ce a fost acum un an. Și nu mă mai opresc decât în fața hotelului.

Cu o geantă pe un umăr și ținând-o de mână pe Megan, cu ceilalți doi urmându-ne îndeaproape, ajungem în fața recepției de unde un tinerel ne zâmbește larg.

- Bine ați venit în Salem. Cu ce pot să vă ajut?

- Avem două camere rezervate, spun zâmbindu-i și eu.