Lacrimile Pandorei (necorectat)

Ziua 1

~Ce se întâmplă?... Unde mă aflu?... Cine sunt eu?... Aceasta este vocea mea?...
Mă doare capul și și... Nu pot vedea nimic...Lumina... Este prea puternică.~
Ochii mă ard. În urechi îmi răsuna un țiuit surd, subțire,  care nu făcea decât să îmi accentueze durerea. Amețeala nu mă lăsa să mă ridic. Simțeam suprafața rece care îmi atingea pielea,  provocându-mi fiori în tot corpul, dar nu puteam vedea nimic din pricina luminii albe, orbitoare care se apropia de mine crescând în intensitate cu fiecare secundă... Brusc un sunet puternic își face simțită prezența.

~De unde se aude? Opriți-l, vă rog!!? Mă rănește!! Nu îl pot suporta! Vine din direcția luminii, dar ce este? Trebuie să îl opresc! ACUM!~

Mi-am ridicat mâna firavă, albă și subțire, dar nu am apucat să spun vraja... Lumina ajunsese lângă mine, iar sunetul se opri, cu un ultim scârțâit puternic. După încă cateva secunde, și lumina dispăru. Eram învăluită în întunericul rece si tot ce se mai auzea acum era țiuitul surd de la început.
~Stai... Nu sunt singură aici. Simt o prezență. Nu e animal, nu ar fi avut curajul să vină atât de aproape.... Ce este această creatură? Să fie oare.... Un... Un... Om! E un om!! Acel zgomot infernal o fi fost vocea lui? Daca da, trebuie să îl reduc la tăcere. Oare... Lumina aceea puternică... Privirea? Sufletul? Gândul? Nu. Sigur nu era gândul...~
Am fost întreruptă cu mojicie din monologul meu de un sunet ca de clopoțel, cristalin, ușor, temător...
-H...hei... Ești bine? Nu ești ranită, nu?
~Ba da!! Sunetul acela puternic mi-a rănit urechile! Iar lumina m-a orbit!!! Ești vinovat de asta, omule! Și vei plăti!!~
-Hei... E ok. Poți vorbi cu mine. Nu îți voi face nici un rau. Vreau să te ajut... Acum, spune-mi: Te doare ceva? Ești ranită?
~Of. Cât de naivă pot fii. Am uitat complet că aceste creaturi nu au darul telepatiei... Va trebuii să îmi folosesc gura pentru a comunica cu orătania... Ce metodă primitivă.~
-U...u..urechile....îmi sângerează.... O....ochii...mă ard...
Am fost luată pe sus și așezată pe ceva moale, într-un loc cald. Am avut senzația ca mă mișc, dar nu zburam, nu folosisem nici o vrajă si clar nu îmi foloseam membrele... Atunci cum de...?
-Rezistă, te rog. O să ajungem la spital în 25 de minute.
-Ce...ce este un spital?
-Glumești, nu-i așa?
-Ce înseamnă "a gluma"?
-Este "a glumi", nu "a gluma" și înseamnă că spui ceva doar pentru a face o altă persoană să râdă, iar spitalul este locul unde niște oameni, numiți doctori, vindecă alți oameni, numiți pacienți.
-Deci voi chiar sunteți oameni... Am avut dreptate. Lumina aceea puternică... Îți era sufletul sau privirea?
-Off. Vom ajunge imediat la spital. Așteaptă.
-Am înteles asta... Dar nu mi-ai răspuns la întrebare...
-Am și eu o întrebare. Ai un nume?
-Nume? Am atât de multe... Vechi și noi... Uitate, pierdute în timp, scrise în stele, date de pămanteni, înecate în ape, arse în flăcările iadului, împrăștiate de vânturile veșnice.
-Spune-mi unul.
-Pandora.
-Bună Pandora. Eu sunt Eden. Încântat.
~Eden... Ca pe fiul lordului vânturilor... Inspirați pămantenii ăștia.~