Lacrimile Pandorei (necorectat)

Myga!

    Chipul Pandorei era învăluit în disperare, iar ochii ei erau pierduți, parcă, în întuneric, căutând speriați răspunsuri în spatele meu. Acel mârâit demonic mi-a făcut sângele să înghețe, iar mirosul puternic de sulf mă lăsă fără aer. Simțeam cum viața se scurge din mine, părăsindu-mi corpul prin toți porii. Mă temeam. Mă temeam foarte tare de întunericul ce îmi învăluia ușor ușor întreaga ființă. Acesta este sfârșitul meu? Asta este tot ce am putut face?
Vocea Pandorei răsună cu putere în capul meu. Vorbea cu Stolidia.
~Stolidia! FOS! ~
Tot întunericul rece din jurul meu fu înlocuit de lumina caldă a Stolidiei, apoi am simțit mâinile fine ale Pandorei atingându-mi fața.
-Eden. Ridica-te! Trebuie să plecăm! Nu îl pot învinge... Pot doar să îl încetinesc!

Mi-am întors capul spre creatura ce stătea inconștientă pe iarbă în sptalele meu. Era un câine gigantic, cu pielea neagră ca zmoala, o coadă lungă care se termia cu un cap de viperă (destul de supărată după părerea mea) și trei capete de pe care se zăreau niște coarne uriașe. Din toate cele trei guri se puteau zări niște colți mari, ascuțiți. Înainte să îmi dau seama, creatura și-a revenit și s-a ridicat, scuturându-se, împrăștiind bale și mirosul groaznic de sulf peste tot.

~Mitera. Cerber se ridică. Trebuie să plecăm. ACUM! ~
Pandora mi-a așezat mâna stângă în jurul gâtului ei, prinzându-mă de talie.

~Myga! ~

~Nai Mitera.~

Am simțit cum ne ridicam de pe pământ cu viteză. Zgomotul puternic produs de lupta crâncenă dintre Stolidia și aerul ce ne înconjura îmi provocă o groaznică durere de cap. Eram mult prea slăbit pentru a-mi putea ține ochii deschiși. Simțeam cum somnul punea stăpânire pe mine dar știam că întâi va trebui să ajungem într-un loc sigur.

-Pandora... Trebuie să ajungem la tata...
-Tatăl tău este pe Muntele Olimp, Eden!! Nici măcar Stolidia nu poate zbura până acolo!
-N...Nu Lordul Noto. Bărbatul care m-a crescut.
-Unde anume mai exact?
Am privit spre Stolidia cu subînțeles.
~Stolidia. Conectează-te la amintirile mele. ~
~Nai archontas mou. ~
Am închis ușor ochii. O pană mi-a aterizat pe frunte, fiind imediat absorbită în pielea mea. Am simțit o mică presiune în tâmple, dar durerea dispăru. Nu mai auzeam nimic. Era liniște. Am inceput să vizualizez casa. Acea casă mare cu multe ferestre în care am copilărit. Casa cu fântâna arteziană  din care țâșnește apă cristalină, curte gigantică, porțile înalte din fier, piscină, grădina de trandafiri roși a mamei și... și cu tata stând în prag zâmbitor, făcându-mi cu mâna. O lacrimă fierbinte mi-a mângâiat obrazul. Chiar dacă nu era tatăl meu adevărat, acel bărbat a avut grijă de mine timp de nouăsprezece ani... iar acum eu îl voi pune în pericol.
~Archontas mou. Concentrează-te! ~
Vocea puțin iritată a Stolidiei m-a trezit la realitate. Prin capul meu au inceput să alerge haotic imagini cu pădurea ce înconjura casa, dealul pe care era construită și șoseaua șerpuită ce ducea sus.
~Știu unde este. Vom ajunge imediat, Mitera. ~
Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit înainte de a  leșina.

Fos = Lumină (greacă)

Myga = Zboară (greacă)

Nai = Da (greacă)