Lacrimile Pandorei (necorectat)

Ziua 2

~Ce se întâmplă? Nu din nou... Unde mă aflu de data asta? Ah da. Băiatul acela mundan îmi spusese că mă duce într-un loc unde voi fii vindecată... Cum se numea? S...s...spital! Și a zis că aici sunt oameni care vindecă, numiți doctori. Deci asta mă face pe mine un pacient, nu? Cât de repede mă prind! Kanima ar fi mân... Kanima...~
Deschid ochii ușor. Totul în jurul meu este învăluit în lumină, dar nu la fel ca cea din sufletul lui Eden. Nu. Aceasta este mai slabă și mai rece. Aceasta nu ma orbește.
Mă aflam într-un pat mare, alb, cald si confortabil. În stânga mea se afla o fereastră foarte mare prin care razele soarelui intrau jucăușe, făcându-mi pielea albă să strălucească precum pulberea de diamant. În față aveam un obiect mare, prins de perete. Nu știu sigur cum se numește dar sunt sigură că mundanii îl folosesc pentru a aduna informații... Deși am încercat să mă leg la obiect prin telepatie... Nu a mers... Nu înțeleg. În partea dreaptă a patului, pe un scaun care nu părea foarte confortabil, se afla un băiat brunet, cu pielea alba, dar nici pe departe la fel de albă ca a mea. Pielea lui ca de marmură era în contrast total cu părul ca abanosul, lucru care îl făcea să iasă în evidență. Băiatul dormea. Chipul ii era senin și buzele afișau un zâmbet vag. Avea buze pline și cărnoase, genele îi erau dese, iau obrajii trandafiri atrageau razele soarelui ca un magnet.
~Presupun că el este Eden. Pare atât de fericit alergând nepăsător pe campiile tărâmului viselor... Oare cum este să visezi? Nu am visat niciodată... ~
Nemurirea vine la pachet cu durerea. Nu poți visa, nu poți uita muritorii care ti-au fost aproape și nu poți plânge, nici măcar de fericire. Fiițele nemuritoare nu au lacrimi. Au amintiri triste, simt tristețea și dureri sfâșietoare dar nu pot plange...
~Eden... Atât de înalt... Pare foarte puternic dar... Cu o singură vrajă scurtă îl pot ucide. Puternic și totuși firav... Frumoasă mortalitate și totuși crudă...~
-E...Eden. Eden, mă auzi?
Puiul de mundan deschise ochii plictisit. Niste ochi de un albastru galactic, rece si totuși atat de cald. Într-o fracțiune de secundă, ochii plictisiți se măriră brusc iar el i-a acoperit cu mâinile.
-Pandora!!! Sper că realizezi că ești goală pușcă, da? Adicăăă... Nu că m-ar deranja dar totuși...
-Huh? Goalăăă????!! Cum ți-ai putut permite să mă atingi noaptea trecută!!!???
-Să... Era să mori!! Ar trebui să îmi mulțumești!
L-am privit surprinsă și am început să râd isteric.
-De ce pula mea râzi??
-În primul rând, spun eu printre hohote, eu nu am cum să mor și în al doilea rând te-ai înroșit la față ca un copilaș. Ce s-a întâmplat? Îți e rău?
-Da. Îmi e rău. Mă omori cu zile!!! Iar mi s-a sculat și e numai vina ta!!!
-Ți s-a ce?
-Nimic! Lasă-o baltă!
-O...Ok... Ehhhm... Eden?
-Ce mai e?
-Ehhm... Îmi este foame... Și și și... Nu am haine...
-Și ce îmi spui mie? Eu mi-am făcut datoria de bun samaritean. Te-am adus la spital.
-Ah... Ok... Înțeleg. Doar că... Nu știu cum am ajuns aici și nu am pe nimeni... Atâta tot...
-Nu mă lua cu d-astea că nu ține!!!
A ieșit din cameră trântind ușa după el.
~Iar am rămas singură... Mereu sunt singură... Întâi Kanima, acum Eden. Adio... Eden.~