Lacrimile Pandorei (necorectat)

Stolidia

-O ce?...
-O zeiță. Sunt o zeiță. Zeița Pandora, cea cu toate darurile. Știam că nu mă vei putea părăsi... Cine îmi atinge pielea se îndrăgostește de mine, cine îmi sărută buzele va fi conectat cu mine, cine mă trădează își va găsi sfârșitul... Nu am ucis pe nimeni... Nu cu bună știință, cel puțin.
- Eu te-am abandonat, te-am trădat. De ce nu am murit?
- Pentru că mi-ai făcut un bine înainte. Ți-ai plătit datoria față de mine aducându-mă aici.
-Pandora... Ce îmi spui acum e imposibil de crezut... Îmi pare rău dar nu pot avea încredere în cuvintele tale.
-Știu. Dar îți pot arăta dacă vrei. Te pot duce în locuri magice, îți pot arăta lucruri minunate...
-Cum ar fi?
-Aripile mele.
-Poftim? Tu ai aripi?
-Mhm.
-Îngerii au aripi...
L-am privit contrariată, izbucnind în râs.
-Îngerii nu există! Nu e nimic acolo sus înafară de noi, zeii. Nu crede tot ce citești, micuțule.
-Micuț??? Tu ai un metru și o speranță și tot eu sunt micuțul?
Am început amândoi să râdem, dar după un timp, Eden s-a oprit privind în gol.
-Pandora... Vrei să spui că tu mi-ai controlat sentimentele în tot acest timp?
-Păăăi... Oarecum. Nu o fac intenționat... Așa am fost creată de zei. Sunt pur și simplu înzestrată cu toate darurile lor...
-Înțeleg... Dar pentru mine... Ești prima... ~Și ultima...~
-Eden... Sper că realizezi că te aud, nu?
-Am uitat... ~Sunt un imbecil...~
-Și pe asta am auzit-o. ~Blegule.~
-Și eu te aud!!
-Știu.
Râsetele noastre invadară mica rezervă de spital. Mă simțeam bine în preajma lui. Îmi calma furtuna din suflet, îmi alunga tristetea, iar sentimental de singurătate dispăru.
-Deci... Până la urmă îmi arăți aripile alea?-Mai întâi scoate-mă de aici. Nu este un loc sigur. Am nevoie de spațiu... Nu vreau să distrug nimic în jurul meu...
-Și unde sugerezi să mergem? A început să râdă zgomotos. Într-o pădure?
-...
-Știu locul perfect. Este un lac la câțiva kilometrii distanță, la liziera pădurii.
-Ok. Am încredere în tine.
M-a luat de mână și ne-am îndreptat împreună spre mașină. Pe tot parcursul drumului am păstrat tăcerea.
Ajunși lângă lac, mi-a deschis portiera și a șoptit cu nerăbdare în glas:
-Arată-mi!
Timidă, am încuviințat. Mi-am așezat usor mâinile pe piept și mi-am închis ochii.
~Ftera theos. Deus alas. Ftera theos. Deus alas.~

Mă rugam tuturor zeilor, vechi și noi, să îmi trimită înapoi podoaba cea mai de preț. Când fiecare părticică a corpului meu a început să tremure, mi-am dat seama că rugaciunile mi-au fost ascultate.

~Efcharisties! Gratias ago!~

Am simțit ușor, ușor cum mă ridic de pe iarba moale. Îmi era dor de senzația aceasta, atât de puternică încât îmi încălzea tot corpul, făcându-mi pielea să strălucească, reflectând lumina ce mă învăluia.

~Iubitele mele Stolidia. Mi-ați lipsit atât de mult!~

~Și tu nouă, Mitera.~

~Pandora... Aripile tale tocmai te-au numit "mamă"?~

~Mitera... Te-ai conectat cu acest muritor insignifiant?~

~Insignifiant?? Cum adică, insignifiant?~

~Șhușh Eden. Am destul de multe să le povestesc...~

Ftera theos/Deus alas = Aripi de zeu (greacă/latină)

Efcharisties!/Gratias ago! = Mulțumesc (greacă/latină)

Mitera = mamă (greacă)

Stolidia = Podoabe (greacă)