Lacrimile Pandorei (necorectat)

*Eden POV*

-Poftim? Tu ai aripi?
-Mhm.
-Îngerii au aripi...
M-a privit contrariată, izbucnind în râs.
-Îngerii nu există! Nu e nimic acolo sus înafară de noi, zeii. Nu crede tot ce citești, micuțule.
-Micuț??? Tu ai un metru și o speranță și tot eu sunt micuțul?
Am început amândoi să râdem, dar după un timp, m-am oprit privind absent în colțul întunecat al camerei.
-Pandora... Vrei să spui că tu mi-ai controlat sentimentele în tot acest timp?
-Păăăi... Oarecum. Nu o fac intenționat... Așa am fost creată de zei. Sunt pur și simplu înzestrată cu toate darurile lor...
I-am simțit tristețea din glas. Chiar îi părea rău. Nu ea a vrut să fie așa.
-Înțeleg... Dar pentru mine... Ești prima... ~Și ultima...~
-Eden... Sper că realizezi că te aud, nu?
-Am uitat... ~Sunt un imbecile...~
-Și pe asta am auzit-o. ~Blegule. ~
-Și eu te aud!!
-Știu.

Râsetele noastre invadară mica rezervă de spital. În preajma ei eram fericit, împlinit... Nu eram supărat pe ea. O iubeam chiar dacă nu era 100% voința mea.

-Deci... Până la urmă îmi arăți aripile alea?

-Mai întâi scoate-mă de aici. Nu este un loc sigur. Am nevoie de spațiu... Nu vreau să distrug nimic în jurul meu...

-Și unde sugerezi să mergem? Am început să râd zgomotos. Într-o pădure?
Râdeam ca un tâmpit. O credeam nebună, dar de dragul ei, am intrat în joc.

-Știu locul perfect. Este un lac la câțiva kilometrii distanță, la liziera pădurii.
-Ok. Am încredere în tine.
Am luat-o de mână și ne-am îndreptat împreună spre mașină. Nu a scos un cuvânt tot drumu. Tăcerea ei mă durea, îmi spulbera sufletul în mii de bucăți.
Ajunși lângă lac, i-am deschis portiera și am șoptit cu nerăbdare în glas:
-Arată-mi!
A încuviințat ușor, încrucișându-și bratele pe piept.
~Ftera theos. Deus alas. Ftera theos. Deus alas.~
~Efcharisties! Gratias ago! ~
Grrrrrr! Perfect. Greacă și Latină. Limbile mea preferate, ce pot să zic.ÎNȚELEG TOT!!
Am văzut-o pe Pandora cum se ridica ușor de la sol, acoperită de lumină. O lumină albă, fierbinte,orbitoare, pe care pielea ei albă o reflecta, făcând-o să crească în intensitate. Brusc, o explozie puternică o învălui . Mi-am acoperit ochii. Strălucea atât de puternic...
Când intensitatea luminii scăzu, am observat pe umerii Pandorei o femeie blondă,cu păr lung, chip angelic, ochi albaștri de gheață, care purtau în ei toată ura dar în același timp toată compasiunea din lume. De pe spatele acestei femei creștea ușor ușor o pereche de aripi albe, stralucitoare, care o îmbrățișau protector pe zeiță. Nu îmi venea să cred. Pandora chiar spunea adevărul... Iubita mea este o zeiță...
Vocea caldă, plină de dragoste a Pandorei și-a făcut simțită prezența în mintea mea. Vorbea cu cineva, dar nu cu mine. Nu în mod direct, cel puțin.
~Iubitele mele Stolidia. Mi-ați lipsit atât de mult! ~
Două voci suprapuse, reci, venite ,parcă, dintr-o altă dimensiune îi răspunseră rapid:
~Și tu nouă, mitera. ~
Aripile Pandorei... Vorbesc?
~Pandora... Aripile tale tocmai te-au numit "mamă"?~
Stolidia și-a ridicat privirea, intrigată. Ochii ei albaștri m-au secerat,dorind parcă să mă rupă în mii de bucătele și să mă împrăștie pe toată suprafața Pământului. Acea privire plină de ură m-a făcut să mă dau un pas înapoi, lăsându-mi un gust amar în gură.
~Mitera... Te-ai conectat cu acest muritor insignifiant? ~
~Insignifiant?? Cum adică, insignifiant? ~
Deveneam gelos. Simțeam dragostea nemărginită cu care Pandora își privea aripile. Voiam ca acea dragoste să fie indreptată spre mine...
~Șhușh Eden. Am destul de multe să le povestesc ... ~