END- Pierdut in infinit ×

18

Blondina sta inchisa in camera ei, inconjurata de intuneric, plangand in surdina si imbratisand asternuturile.

Imaginile acelei seri in care cei doi s-au stins ii acaparau mintea, facandu-i suferinta tot mai acerba.

Usa se deschide usor, lasand o dunga de lumina sa patrunda in camera. De dupa ea, privirea ingrijorata a lui Natsu scruteaza incaperea.

- Lucy? sopteste usor, simtindu-se vinovat. Nu stia de ce se simtea ceva, caci de aceasta data nu fusese vina lui. Sau fusese? Nici el nu mai stia.

Suspinul gatuit de la atata plans ii rasuna in timpane.

- Lucy, putem vorbi?

Blondina strange mai tare cearceaful ce-l avea in brate.

- Nu...vreau sa dorm.

Incerca din rasputere ca glasul ei sa nu sune tremurat, isi musca buzele cu putere si-si inclesta maxilarul, dar degeaba! Sentimentele ce le avea acum erau tradate de vocea ei oricat incerca sa nu fie asa!

- Chiar nu am vrut sa se ajunga aici...murmura el trist.

- Stiu...sopteste ea cu glasul stins. Insa nu poti schimba ce s-a intamplat. E vina ta ca a murit, spune fata pana la urma gandul ce nu-i dadea pace.

Vorbele ei il dureau a naibii de tare! Insa o merita! Era un monstru si stia asta. Daca ar fi plecat atunci, nimic din toate astea nu se intampla.
Vrea sa o atinga, intinde mana spre ea, insa curajul ii piere instand, retragand-o dezamagit.

- Te rog...te rog lasa-ma singura...

Ar fi vrut sa-i spuna ca nu a vrut. Sa-si ceara scuze. Insa aceasta greseala era irepalabila. Se simte murdar. A distrus-o. E terminat. Greseala asta stia ca nu o poate repara. Vietile nu se intorc inapoi, iar Zeref si Mavis au ajuns folositi precum niste unelte de un demon nenorocit ce l-a tradat.

Se ridica si pleaca in liniste, inchizand usa. De dupa ea, da frau lacrimilor ce incercase din rasputeri sa le stapaneasca. Se sprijina de usa privind spre tavan si aluneca, ajungand pe podea. Statea acolo cu ochii inlacrimati fara sa scoafa vre-un sunet.

Idiotule! Cum ai putut sa faci asta? il mustra constiinta.

Isi acopera fata cu palmele disperat.

Daca muream, mai bine faceam...

De ce a au luat lucrurile intorsatura asta?

Ce a fost in mintea mea? se certa el furios.

Era dezamagit. Dezamagit de propria persoana, de noile sentimente ce-l macina. Totul era prea brusc si prea mult, zapacindu-l complet.

Tocmai el care a curmat atatea vieti, care s-a manjit de sange si a ucis nu numai trupul, ci si sufletul victimelor sale, acum sa fie ingenuncheat in fata unei copile?

Usa se deschide cu un mic scartait.

Isi ridica privirea, moment in care a simtit ca impietreste.

Era micuta lui blondina, cu lacrimile uscate pe obraji.
Umerii ii saltau usor datorita suspinurilor ce le scotea.

- Ma simt singura...soptea cu amaraciune. Am nevoie de cineva...zicea printre lacrimi amare.

Cat pe ce sa se prabuseasca pe podea, rozaliul o prinde in bratele sale puternice, strangand-o la pieptul sau.

- Sunt aici, Luce...spunea cu lacrimi curgandu-i pe obraji.

Una din mainile lui ii tinea capul aproape, strangandu-i usor parul matasos.

Bratele ei subtiri il inconjurau.

- Am atat de multa nevoie de tine...soptea amar.

Si eu, Luce. Si eu...

- Nu a fost vina ta...sopteste pana la urma blondina, simtindu-se vinovata de acuzatia ce i-o adusese.

- Ba da, Luce. La naiba, ca a fost vina mea...

- Nu...trebuia sa te opresc mai devreme...inainte ca lucrurile sa o ia complet razna, soptea dezamagita de sine.

- Nu spune asta...esti micuta, ofteaza acesta. Sunt un prost...isi continua el fraza in propria-i minte.

Mainile ei se aseaza cu putere pe obrajii lui, facandu-l sa o priveasca.

- Nu mai plange! se rasteste la el. Ma ranesti cand plangi...i-ar fi zis daca nu ar fi fost atat de orgolioasa.

El nu putea intelege cumde ea e atat de buna. Cum poate sa ii pese atat de mult de el? E doar un monstru. O fiara ce o distruge pe dinauntru.

Rozaliul isi lasa capul in jos.

- De ce...de ce iti pasa atat de mult de mine cand eu doar te ranesc?

- Nu-mi pasa! tresare brusc ingerul.  Insa in mintea ei se derulau alte cuvinte. Poate tocmai de asta...

Natsu isi ridica privirea spre ea.

- Ai dreptate, e stupid, ofteaza acesta. Dragut, acum plang in fata dusmanului!

Oare tocmai pentru ca ma ranesti imi pasa atat de mult de tine? E adevarat, nimeni nu m-a mai ranit atat de tare cum ai facut-o tu. Insa, nu stiu de ce, imi place atat de mult aceasta durere...impletea fata ipoteze in mintea sa. Datorita acestei dureri, eu am devenit o luptatoare. Ma doare atat de tare incat de fiecare data ma ridic cu o dorinta mai mare de a lupta. Langa el simt ceva ce nu am mai simtit...adrenalina care imi pulseaza sangele in vene ma copleseste. Sentimente noi care nici macar nu stiam ca exista, dorinte necunoscute mie...imi place atat de mult aceasta adrenalina incat am devenit dependenta de ea. Eu sunt dependenta de acest demon?

El o privea, abia acum aducandu-si aminte. Cand o intalnise prima data nu stia nici macar cum sa se apere. Nu ura. Era slaba, exact ca o copila!

Chiar s-a schimbat...

Se uita atent la ea, analizand-o cu grija. Sclipirea din ochii ei era diferita, zambetul ei era diferit. Corpul ei era mai puternic, mintea ei era mai hotarata! Intr-adevar, durerea provocata de el o schimbase. Insa, spre deosebire de ceea ce credea el, o schimbase in bine. Insa ingerul probabil nu i-ar fi spus asta niciodata, lasandu-l macinat de propria-i constiinta.

Asa cum tu m-ai protejat, vreau si eu sa te protejez...se gandea ea privindu-l intr-o noua lumina. Totusi, am nevoie de tine sa-mi fi alaturi. Sa ma sustii. Stiu ca sunt slaba, dar voi deveni mai puternica. Trebuie sa devin mai puternica!