END- Pierdut in infinit ×

7

Lacrimile incepeau sa se scurga pe chipul ei murdarit de niste dare lipicioase de culoare stacojie, in timp ce parul ei auriu parea murdar, fiind lipit si acesta din vina picaturilor.

- Nu...suspina ea adanc. Nu poti fi tu...Esti mort, la naiba! se rasteste la el, incepand sa planga in hohote.

Intinsa pe suprafata lucioasa, imbalsamata de sange si cu parul acoperindu-i chipul. Nu mai putea sa-si stapaneasca sentimentele. Flacari ce apar brusc incep sa acapareze rochia lunga de un alb murdar in timp ce tipetele de disperare si durere ce le tinuse atat de mult timp sub stapanire incep sa iasa la suprafata mai pronuntat decat vreodata.

Plangea de fericire si totusi, in acelasi timp, simtea cum i se rupe sufletul. Usurare, dar furie. O mare atat de complexa incat nu mai reusea sa tina pasul.

- Lucy, arzi! striga el disperat la ea, plin de teroarea ca ar putea s-o piarda chiar in fata propriilor ochi fara sa poata ajuta la salvarea ei.

Insa ingerul era prea distrus ca sa mai simta altceva decat suferinta provocata de valurile ce se izbeau brutal inauntrul sufletului sau.

- Nu pot sa cred ca esti viu...spune cu glasul gatuit, suspinand. De ce m-ai lasat sa sufar? De ce nu mi-ai fost alaturi? Stii macar prin cate am trecut? se rasteste la el, simtind cum din nou simte nevoia unei razbunari.

Barbatul isi apleaca capul, dar picaturile straluceau, fiind clar vizibile si auzibile. La contactul brutal cu suprafata rece se dezintegrau, la fel ca sufletul blondei intr-o lume atat de plina de rautate.

La fiecare pas. La fiecare colt. In fiecare inima.

- De ce imi faceti toti asta? Cu ce v-am gresit incat sa merit un asemenea chin? De ce faci asta, Natsu? tipa frustrata de tot cumulul ce se adunase in ultima vreme.

Cum poate sa imi faca asta? Chiar crede ca o sa scape?

Stergandu-si lacrimile cu bratul in incercarea de a se resemna, se ridica incet, uimind partenerul ei de tortura prin simplul fapt ca reusest sa stea in picioare.

Parul lung ii statea pe fata, dandu-i un aer infricosator. Lanturile se topeau, ramanand numai metalul ce ii inconjura incheieturile bratelor, fara sa o stranga cu adevarat.

Rochia ei dispare, lasand locul unui maieu larg negru si a unei perechi de pantaloni scurti de aceeasi culoare. Niste aripi albe ii apar, insa acestea se inchid tot mai mult, devenind negre ca smoala. Pielea incepuse sa se inchida si ea la culoare, ochii ei aveau o culoare inchisa aproape neagra, iar parul ei candva stralucitor a ramas in acelasi stadiu de intunecime.

O coasa neagra cu tais argintiu si ascutit i-a aparut in mana dreapta, aceasta apucand-o cu forta, starnind o rafala de vant ce mai ca taia carnea in doua.

Furie, ura, dezgust, resentimente. Toate o adusesera aici, in stadiul unui inger demonic.

Cand ingerul demonic va veni sa judece lumea pentru pacate, nici un suflet nu isi va mai regasi pacea ce a simtit-o candva.

Profetie veche, aparuta inca de la inceputurile timpului. Nimeni nu credea ca se va intampla. Si totusi, Lucy era judecatoarea ce avea sa aduca Apocalipsa.

Prea multa ura. Prea brusc. Prea greu de dus pentru un suflet mult prea bun.

Ar fi putut sa puna taisul la gatul celui din fata ei oricand. In acest moment, zeu era putin spus. Asteptandu-se ca fata sa-si fi pierdut sentimentele odata cu acest nou statut, astepta pedeapsa ce avea sa o infaptuiasca chiar cu propria ei mana firava.

Nu am vrut sa ajungi aici, Lucy...Imi pare atat de rau...Sunt oribil! Nu v-am putut salva pe niciunul de acel intuneric crunt...

Ingerul intunericului isi indreapta cu rapiditate taisul coasei spre el.

Adio...pentru totdeauna...

O respiratie alerta. Niste batai scurte si precipitate de inima.

O privire rece fara de mila.

Oamenii nu sunt cruzi pentru ca nu au suflet. Ci pentru ca, intr-o vreme, au avut un suflet mult prea mare care a fost atacat din toate partile mult prea repede ca sa mai poata face fata durerii.

De ce te tai? o intrebasera candva cineva.

Nu vezi ca-ti faci rau? se aratau ingrijorati pe interes asa zisii prieteni ai ei. Niste prefacuti cu doua fete ce contribuisera la acest fenomen grav.

Esti masochista sau ceva? o lua la misto orice persoana care ii vedea ranile pe sub manecile bluzei pufoase pe care o purta.

Si aceasta era doar o parte din trecutul ei dureros ce o bantuia cu fiecare ocazie ce se ivea.

Batjocorita, evitata, batuta si bruscata. Prea multe palme de la viata intr-un suflet ce a trait numai 16 ani.

Iar razboiul nu a facut decat sa ii accentueze un orgoliu ce nu parea sa-i apartina cu adevarat. Nu. Nu asta e de vina pentru schimbarea ei radicala si comportamentul deplorabil. Teama de suferinta.

Daca m-a atasa din nou de persoane, acestea nu ar face decat sa ma calce, din nou, in picioare. Toti sunteti la fel. De ce sa nu fac un bine prin a curata lumea de voi?

Cu incheieturile albite de la cat de strans tinea acea arma, privea cu scarba la persoana din fata sa.

Insa aceasta nu putea sa repede decat un lucru, si acesta doar in mintea sa. Nu de teama...ci din rusine. Rusinea ca nu i-a putut oferi acel ceva care sa o tina departe de aceasta latura in care calcase candva probabil mai mult decat oricine altcineva. Dezamagirea fata de el insusi ca nu s-a putut revansa, macar intr-o mica si nesemnificativa masura, pentru toate greselile apasate pe care le-a adunat de-a lungul umbririi inutile a pamantului.

As fi vrut sa te vad altfel, Lucy...insa nu e vina ta. E numai a mea...e vina mea ca ai ajuns in asemenea stadiu. Imi pare rau...v-am dezamagit pe toti. Insa...va iubesc. Si chiar daca ma vei ucide...ma bucur ca te-am mai putut revedea macar o data inainte de crudul deznodamant final...