Trecuseră deja 3 zile de când eram într-o stare groaznica. Am stricat tot cu Stephan și sunt sigura ca totul va fi ciudat de acum încolo intre noi. Am petrecut timpul cu familia și atat. Nu mai știam nimic de nimeni și nu-mi pasa momentan de nimic. Dar totuși, a fost și vina lui. Sunt foarte sensibila mai ales când mă rănesc persoane dragi. Poate pare o banalitate, dar chiar m-a durut.
Eram în pat, holbandu mă la tavan și gandindu-mă dacă sa mă ridic din pat de acum sau sa mai stau. E abia 10:00, deci am timp sa îmi fac ordine în gânduri. Doar ca mai bine uit de toate astea. Aud un ciocănit în ușă și mă enervez pentru ca nu aveam chef de nimeni.
-Kate, pot sa intru? Știu ca ești treaza, nu te preface, te rog, îi pot recunoaște vocea dintr-o mie. E Valy.
-Ah...sigur, intra, zic, oftând.
Vine și se așează pe pat lângă mine, întinzându-se pe o parte.
-Da? Spun cu o voce extrem de obosită și fără chef de viața.
-Ce s-a întâmplat acum 3 seri? Când ai intrat în casa plângând?
Spune-mi și mie, te rog, am dreptul sa știu ce se întâmplă cu tine.
-Nu știu, Valentin! Nu știu ce se întâmplă cu mine. Vreau doar sa stau singura, nu mă forța!
-Ce ti-a făcut?
Mă uit confuza la el, dar știu bine despre cine vorbește. Doar fac pe proasta. Asta o sa-l înfurie și va pleca.
-Nu știu despre ce sau despre cine vorbești, te rog ,nu am chef de nimic, mi-e somn.
-Nu e normal sa te culci la 22:00 și sa te scoli la 10:00! Dormi prea mult. Sau poate nici nu dormi. Spune-mi, hai, poți avea încredere în mine. De cateva zile nu vorbesti mai deloc.
Îmi ridic privirea și o fixez pe a lui, umezindumi-se ochii. Sar la gatul lui și îmi pun capul pe umărul sau. Mă mângâie pe spate încercând sa mă liniștească, dar mă simt și mai rău. Nu-mi place sa vorbesc cu altcineva despre sentimentele mele.
-S-a terminat, Valy!
-Ce? Despre ce vorbești? Spune, desprinzându-se din îmbrățișare.
-Eu și Stephan. Aveam o șansă și am dat cu piciorul în balta.
A vrut sa fim un cuplu, m-a grăbit și a țipat la mine, și am plecat. Nu pot sa cred ca...
-Nu e vina ta, spune hotărât, întrerupându-mă. E vina amandurora. Sunteți prea fraieri amândoi sa va mărturisiți sentimentele. Sunteți copii, Kate. E normal. Abia acum descoperiți sentimentul ăsta. Nu te învinovăți. Eu, de exemplu, abia acum am ajuns sa mă îndrăgostesc. Pana acum toate erau doar jucării, continua, râzând.
Ce i as mai șterge zâmbetul ăla...
-Vorbește cu el.
-Ai înnebunit? Nu ești sănătos la cap!!
-Pai, bine, bine. Atunci poți sa mergi cu prietenele undeva, nu?
-Nu suna așa de rău, zic, revenindu-mi.
Frate-meu îmi șterge lacrimile și eu sar iarăși la el în brațe.
-Mulțumesc, spun, suspinând.
-Nu ai de ce. Îți sunt dator.
Și îi dau cu pumnul în umăr.
