Ne plimbam ținându ne de mână și ne hotărâm sa mergem și prin pădurea din apropiere. Îmi plăcea mult acolo. Mereu mergeam cu familia. Acum...ca nu prea mai suntem o familie, ne-am cam distanțat.
Stephan mă ia de mana și o ia el înainte, dându mi crengile la o parte din cale.
-Îți place aici?Mă întreabă, văzându mă ca mă opresc deodată.
-Da, Ăm...Eu...Am multe amintiri legate de locul ăsta.
Se oprește și îmi mângâie obrazul încet.
-Cu părinții tai?
-Mai mult sau mai puțin. Deja îmi e dor de ei, chiar dacă abia au plecat.
-Înțeleg. Măcar îl ai pe fratele tău aproape. Și pe mine.
Îl iau în brațe și îmi așez capul pe pieptul lui, iar el mă cuprinde cu brațul.
-Valy e una din cele mai importante persoane.E persoana care îmi dădea mereu încredere în mine.Chiar și atunci când era ironic și mă enerva, reușea sa mă înveseleasca oarecum. Dar mă bucur ca te știu și pe tine aproape. Nu mă mai simt singura.
-Nu ai fost niciodată singură,Kate. Părinții tai sunt sigur ca se gândesc mereu la voi, chiar dacă sunt departe, crede mă. O sa vina din nou aici, destul de curând.
-Nu știu...uneori am impresia ca nu le mai pasa deloc de mine.
-Dacă nu le pasa de voi , nu se mai întorceau. Nu mai spune prostii.
-Nu mai spun, răspund, în șoaptă. Nu am mai spus asta nimănui....
-Ce? Spune.
Mă uit confuza dar decid sa mă deschid în fata lui. Doar acum e...iubitul meu.
Ne așezăm pe doi bolovani fata în fata și încerc .
-Când sunt singura, am tulburări de personalitate. Nu știu cine sunt. Eu...Nu știu dacă sunt gata sa iti zic.
-Cum consideri tu. Dar cred ca e mai bine sa nu ți totul în tine.
-Ok. În clasa a noua, am fost mutată în bancă cu minunatul Kyle. Era un tip de treabă, e adevărat, era și atunci un mare nesimțit, dar dacă îl cunoșteai mai bine ajungeai sa îl simpatizezi. Ei bine...eu am ajuns sa îl simpatizez mai mult decât era nevoie. Mă indragostisem de el. El era cu Maya. De când erau ei doi împreună, se comporta oribil cu mine. Adică, îmi spunea chestii care mă făceau sa sufăr. Mă făcea sa mă simt un nimeni și...eu tot simțeam ceva pentru el. Pana când te am cunoscut pe tine. Nu știu cum sa iti mulțumesc.
-Uita te la mine. Nu mai gândi în trecut. Suntem aici noi doi. Doar noi. Și nu ți as face asta niciodată.
-Mulțumesc...
-E un mare tont. Nu știe ce pierde.
Apoi mă săruta apăsat pe frunte și îmi mângâie obrazul în continuare. Mă bucur ca i am spus. E...mai bine acum.
Mergem pana la lac și aruncam cu pietricele.
Radem și ne întrecem pana la marginea cealalta,pentru a ne îndrepta spre casa. Stephan ma întrece, iar eu obosesc repede.
Râde și mă bate pe spate.
-Ai nevoie de antrenament.
-Mai taci.
Apoi mă conduce spre casa. Mă duce pana la poarta și niciunul nu mai zice nimic.
Mă ridic pe varfuri sa îl pup pe obraz, dar își întoarce repede și îi prind buzele. Mă îndepărtez și îi dau un pumn în umăr.
-Profitorule.
-Te mulțumești cu prea puțin, iubito. Sau nu ți place sa mă săruți. Poate fi un motiv.
-Nu, nu îmi place.
-Aha. Mi ai demonstrat contrariul.
-Poți sa nu mai fi așa de atent la detalii?
-Cum as putea? E un lucru important.
-Dacă spui tu.
-Sa nu uiți ce ți am zis,ok?! Iubește te așa cum ești pentru ca o vor face și alții. Unii o fac deja,îmi șoptește și îmi da parul după ureche.
-Nu uit, spun ferm. Trebuie sa plec, multumesc pentru tot. Te iubesc. Pe mâine.
-Pe mâine.
Și cu asta ne îmbrățișăm strâns. Nu mai vreau sa îi dau drumul. Îi ciufulesc părul și el mă ridica in sus, învârtindu se cu mine. Apoi ma sărută dulce și scurt. Mă așează din nou cu picioarele pe pământ și îi mângâi brațul, după care plec.
Și plecam fiecare acasă.
