Şcoala se terminase. Trecuseră câteva luni de când eu și Stephan nu am mai petrecut timpul împreună pe bune. În schimb, eu și <<Teo>> deveniserăm extrem de buni prieteni, poate chiar începuserăm să devenim ciudat de apropiați.
Dar sosise ziua când am aflat că noi doi ne despărțeam pentru totdeauna. Nu întrebați cine de cine, căci răspunsul îl veți afla imediat.
Am aflat din întâmplare, când stăteam la umbra copacului meu preferat din curtea liceului. Era ultima zi, ne pregăteam să mergem acasă pe bune. Aveam o vară întreaga înainte.
Stephan vorbea la telefon, iar eu l-am auzit, fie ca voiam, fie ca nu. Sau poate îl spionam, da, putem zice și așa, dacă vreți sa priviți povestea în alt mod.
-Da, ar fi tare. Abia aștept...Ne vedem...mi-e dor de tine.
La auzul acelei discuții, m-am apropiat de el pana când acesta m-a observat și m-a privit gânditor.
-Sunt sigur ca ai ascultat tot, dar la fel de sigur ca nu ai înțeles nimic.
-O, sigur ca am înțeles. Distanțarea asta a noastră a fost pentru ca fiecare din noi a trecut mai departe, aşa-i? Fiecare și-a găsit pe altcineva. Mă bucur, știi...dar totuși mi-ar fi plăcut s-o aflu de la tine.
Mă privește confuz.
-Avionul pleacă la 20:15. Sper să fii acolo. M-aş simți în sfârșit că nu las totul în urma mea.
Când am realizat ce voia să spună, și anume că va pleca, toată nervozitatea mea se dusese pe apa sâmbetei. Lacrimile îmi înțepară ochii, iar palmele îmi transpiraseră.
