Păpuşarul ( noua variantă pentru "The Monsters from my head" )

Viața merge înainte

  O săptămână putea însemna o viață, sau poate era de ajuns și două zile să te facă să te simți captiv în clepsidra timpului, dispusă de această dată să nu își mai prelingă firicele de nisip. Jeff ajunsese să cunoască fiecare părticică din podul îngust, putea spune cu exactitate inventarul pieselor de mobilier uitate acolo. Două șifoniere, patru scaune , fiecare cu un picior sau mai multe lipsă, o masă, două tăblii de pat, albume prăfuite, reviste, valize cu haine ponosite, dar nici măcar o mică unealtă. Pentru scurtă vreme se bucurase la găsirea unei chitare, dar Aron avusese grijă să i-o ia și să o prefacă în bucățele, spunându-i că nu are dispoziția necesară să îi asculte falseturile. Aron, ce greu îi venea greu să îi rostească numele acum. La început credea că va găsi în el ajutor, dar acesta se înverșuna să se poarte din ce în ce mai ciudat. În scurtele momente când Kovat îi vizita pentru a le aduce porția de mâncare și apă, Aron părea atât de însuflețit. Îi asculta cu sfințenie cuvântările ce pe el îl făceau să adoarmă, iar în rest părea pierdut într-o lume aparte, cu excepția interminabilelor exerciții de gimnastică, la care Jeff trebuia să ia parte chiar dacă nu simțea nici o tragere de inimă. Îi interzisese să mai încerce să fugă_ ca și cum ar fi putut să o facă așa de ușor. O zi întreagă trebuise să îl ajute să organizeze spațiul insuficient, depozitând într-un colț lucrurile nefolositoare și să curețe cât de cât podeaua, pentru ca marele sportiv să se poată antrena. Fiecare haină fusese sfâșiată și transformată în zeci de fâșii, pe care Jeff primise suprema misiune de a le împleti cât mai strâns. Urmase apoi rândul mobilelor de a fi lovite din nou și din nou în speranța de a obține bucăți de scândură. În mod ciudat Kovat nu comentase, ci se arătase oarecum încântat de spiritul inovativ al celor doi, care reușiseră să își facă un mic spațiu de antrenament, cu cele mai haioase dispozitive de gimnastică. Spre surprinderea lui Jeff, se arătase dispus chiar să îi arate lui Aron cum să lovească și să pareze la box. Acum rămânea de văzut dacă își va ține promisiunea și îi va muta din locul ăsta îngrozitor ce îl făcea să simtă că își pierde mințile cu fiecare secundă. Îl ura pe Aron pentru ușurința cu care se adapta, felul insensibil în care socializa cu demonul de care ar fi trebuit să se concentreze să fugă. Considera ca fiind lipsit de orice demnitate să accepte prezența acestuia, să considere noua viață ca fiind una normală. Ce trebuiau ei să facă era să lupte, să lupte din nou și din nou pentru a căuta o cale de ieșire, să evadeze și să denunțe criminalul, nu să simpatizeze cu acesta.

  Cu fruntea lipită de geamul murdar, Jeff închise ochii, ferindu-i de lumina devenită puternică la orele amiezii. Zi sau noapte, dimineață sau seară, totul părea un cerc vicios menit să îl conducă spre pieire. Schimbare, decizie, revoltă... cuvinte menite să îl readucă la viață pe plan spiritual, dar care refuzau să se facă auzite.

- Ia-mă cu tine, să fugim undeva departe, scapă-mă de aici! șopti el cu vocea înecată de plâns.

  Aron se apropie ușor și îl cuprinse în brațe protector. Și el simțea la fel de puternic setea de libertate, își voia vechea viața înapoi, tânjea să simtă atingerea soarelui pe piele, nu doar printr-un geam, dorea să simtă oboseala cum îl toropește după ce ar fi fugit ore în șir, nu amorțeala din oase pe care înlocuia să o reducă cu puțină gimnastică.

- Trebuie să avem răbdare, nu ne va ține aici la nesfârșit.

- Toată viața am încercat să îmi însușesc această virtute, dar nu mai pot! Răbdarea nu mi-a adus niciodată nimic bun. Prefer să mor evadând decât încet și sigur expus la dieta asta cu apă și mâncare la câteva zile când țicnitul acela își amintește că și-a adus pe cap două odrasle.

  Fără să vrea Aron râse cu poftă la remarca amară a fratelui său.

- Ești tot puștiul mofturos și plângăcios pe care îl știam.