Păpuşarul ( noua variantă pentru "The Monsters from my head" )

Căutare (prima parte)

 "A exista, pentru o ființă conștientă  înseamnă a se schimba. A se schimba  înseamnă  a se maturiza.  A se maturiza  înseamnă a se schimba infinit pe  sine însuși."  __A. Thibaudet

            Se trezi mai obosit decât fusese. Își întinse brațele molatic și aruncă o privire răutăcioasă înspre cei doi tineri din fața lui. Încercase să se degaje de tot, să se concentreze asupra altor lucruri mai importante, dar nu îi reușea pe deplin. Zumzetul ce răzbătea până la el îl făcea să își dorească să coboare cât mai repede din autobuz. Aținti cu privirea geamul pictat cu lacrimi de ploaie. Pentru o clipă doar i se păru că ea e chiar acolo, atât de vie, atât de reală. Degete descărnate, cu un tremur rușinos mângâiară bucata rece de sticlă. Pupilele se ascunseră zdravăn după pleoapele grele. Buzele se crispară, străjeri nemiloși în fața chemării mute. Își putea simți venele agitate, tumultul la baza unei cascade, purtând sângele în șiroaie furibunde. Pieptul deveni o bucată de rocă apăsând din ce în ce mai tare, veșmânt de oase curbate, neîncăpătoare pentru plămânii ce tânjeau și luptau disperați pentru o gură de aer.

-Eşti bine? Pari cam...

       Vocea aceea , jucăuşă şi tandră îl făcu să își deschidă larg ochii și să privească lacom. Chiar îi vorbise? Coşmarul acela urât luase sfârşit, iar acum ea era din nou alături de el? Totul în jur se cutremură, făcându-l să îşi izbească fruntea puternic de spătarul din faţa sa. Ce Dumnezeu mai era şi asta? Mişcă degetul arătător de-a lungul geamului, mângâind şuviţa neagră, rămasă lipită pe partea exterioară.

-Probabil vântul puternic a făcut-o să se izbească. Să sperăm că a reuşit să-şi revină la timp, iar acum zboară mai departe, lăsând în urmă croncănituri vehemente contra unui şofer obosit.

         Îşi întoarse capul înspre dreapta sa, unde zări făptura plăpândă, cu părul blond, încercuind armonios chipul angelic, zâmbindu-i complice. Minunat! Acum se făcuse de râs în faţa unei fetițe.

- Parcă tu, ...apoi ea.. în fine, a trecut acum.

       O privi insistent, aşteptând o posibilă explicaţie, dar aceasta se ridică nepăsătoare şi fluierând se îndreptă înspre şofer. Ce voia să spună? Mai contează? Dacă avea de gând să rămână în libertate ar fi fost mai bine să se concentreze şi să nu mai viseze cu ochii deschişi. Altfel.. altfel totul se va reduce la o patul cu salteaua prea tare, mai multe medicamente decât mâncare. Asta îşi dorea? O bună bucată din viaţă despre care va şti doar că a fost o hoinăreală oarbă. În momente ca acestea ar fi tentat să spună că poate e mai bine aşa, mai sigur decât să fie de capul lui, alternând între halucinaţiii şi realitate, între speranța aceea nesăbuită și durerea aspră a minții clocotitoare.

-Hei! Ți-ai uitat.. Oprește, te rog!

            Unde dispăruse? Fără să mai stea pe gânduri se ridică grăbit și coborî, căutând-o din priviri. Unde putuse dispărea? Lăsarea întunericului și vântul întețit purtând stropii grei peste obrajii înfierbântați îi dădeau o senzație stranie. Calm și disperare împletite, șerpuind tainic prin cotloanele prăfuite ale sufletului prea timpuriu obosit. O putea asemui cu o acceptare dureroasă pe care o poți avea în mijlocul unui coșmar deja bine-cunoscut. Știi în mare ce te așteaptă și te rogi doar să se termine cât mai repede, dar și furia neputincioasă de a te ști legat cu lanțuri grele, marionetă pricăjită a nepăsătorului Morfeu. Rătăcitor pe un drum noroios, călcând agale, acompaniind vuietul de jale cu ecoul pașilor greoi, oferind o umbră sinistră la fiecare străfulgerare a luminii gălbuie de felinar prelingându-se pe ziduri mohorâte.