Păpuşarul ( noua variantă pentru "The Monsters from my head" )

Petale de sânge

         Cu  pumnii strânşi  privea  neputincios   înspre bărbatul  din spatele uşii.   Unghiile îi pătrunseseră deja în carne, durerea surdă amintindu-i cu încăpăţânare că totul este real, nici măcar nu avea speranţa să fie un vis, unul al naibii de cenuşiu, dar din care să se poată trezi odată cu descleştarea degetelor ori clipitul din ochi.  Un gust amar, de fiere revărsată îi năpădi  cerul gurii, făcându-l să îşi dorească să scuipe, se stăpâni însă şi se mulţumi a-şi  trece cămaşa  peste buzele crăpate, gest ce îi spori senzaţia de discomfort fizic.

    Se temea de el mai mult  când stătea liniştit  decât atunci când împărţea  pumni şi picioare  tuturor aflaţi  în jurul său. Fără să vrea se pomeni admirând statura înaltă a acestuia, trupul bine clădit cu umeri  largi, braţele  cu muşchi bine conturaţi. Cum reuşea să-şi păstreze constituţia atletică când acasă tot ce făcea era să golească  una după alta  dozele de bere  şi să se tolănească  în faţa televizorului? Era adevărat că tatăl  său muncea pe un  şantier, dar   după cum auzise prietenii săi vorbind, nu prea dădea des pe acolo. Uneori treceau zile întregi şi nimeni  nu ştia pe unde dispăruse, acele zile fiind  singurele în care putea simţi şi el că poate respira, că are parte de o familie cât de cât normală şi fericită.

       Încercă să iasă din această stare de transă   mutându-şi privirea înspre geam, privind în curtea  năpădită de buruieni, cu leagănul  mişcându-se alene  în adierea vântului. Cu ochii înlăcrimaţi  i  se păru că vede silueta unui copilaș în braţele mamei sale râzând fericit, în timp ce tatăl    împingea leagănul mândru, iar lângă el un alt băiat, puţin mai mare , poate la vreo patru ani  încerca să atragă atenţia tatălui să îl lase pe el să facă asta.

     Părea o familie atât de frumoasă, atât de fericită, oare ei au fost vreodată aşa? Animat de acest tablou iluzoriu încercă să  îi privească de îndeaproape, să le desluşească trăsăturile. Începu cu cel mai mic , cuprins de braţele celei ce considera că trebuie să fie mama sa.  Nu părea a fi mai  mare de  un an. Ce chip frumos de heruvim avea! Rotungimea obrajilor rubinii, pielea fină scăldată  în raze plăpânde, părul   revărsându-se în inele în nuanțe frunzelor ruginii  din  mijloc de toamnă  te făcea să ţi-l imaginezi ca  servind model unui pictor renascentist. Însăşi cămășuța  prea mare ce îi venea până la  genunchii rotunzi întregea ideea. Prima impresie te ducea cu gândul la o fetiţă, dar nu era. Cumva el ştia asta.

     Acum privirea i se mută asupra femeii_cu greu puteai spune femeii, căci părea ea însăşi atât de tânără. Să fi fost  o soră mai mare? Putea dar nu era, căci niciodată  o soră nu va şti să  strângă copilul în braţe cu atâta grijă cum o face o  mamă, Duioșia și dragostea pentru  mica făptură  o arăta clar. Ce ochi frumoşi avea! Parcă erau două smaralde lucind în bătaia soarelui. Părul lung mătăsos,  prins într-un coc făcut la repezeală lăsa să i se întrezărească gâtul lung,  învăluindu-l pe alocuri cu şuviţe rebele. Câtă fericire răzbate din glasul ei atunci când  râde la ghidușeniile celui mic!

  Îl privea acum pe cel de-al doilea copil. Dacă ce te impresiona la cel dintâi era drăgăleşenia,  cel din urmă se remarca prin  atitudinea sigură, dominatoare.  Părea a fi născut pentru a  triumfa. Să fi fost  oare privirea severă cu care îşi privea mama şi frăţiorul, încăpăţânarea cu care trăgea de bluza bărbatului  ce se amuza pe seama lui?  Deodată simţi o ură  pentru acel bărbat.De ce nu îşi lăsa pur şi simplu să împingă  și el? Se mulțumește cu a-l împinge  ușor la o parte, fără să țină seama de lacrimile șterse cu repeziciune de acesta.

- Hei, ce dracu ai păţit de te holbezi ca  prostul pe fereastră?

   Vocea de bariton al bărbatului ce se îndrepta înspre el, îl făcu să se trezească la realitate.  Realitate_ cine avea de fapt nevoie de ea atunci când realitatea  însăşi te conducea în  prăpăstii adânci? Dori să facă  tabloul domestic să mai dureze  măcar o clipă. Dar vai, acum bărbatul din spatele leagănului nu mai purta nimic din expresia de iubire, nici măcar surâsul acela uşor flegmatic nu îl mai păstrase, era  doar o mască hidoasă a terorii.  Tânăra mamă uitase să îşi mai strângă odorul în braţe, iar acesta  plângea acum  în surdină în ţărâna  murdară.  Plângea şi mama acestuia, plângea  iar glasul  îi era atât de  neputincios, de slab încercând să răzbată până la urechile lui Jeff, avertizându-l să fugă. Singurul care nu părea a se fi schimbat era băiatul din spatele leagănului,  din contră părea fericit pentru a avea în sfârşit şansa de a fi el cel care punea leagănul în mişcare. Totul se spulberă și curtea deveni  din nou doar    o priveliște tristă în momentul când  liniștea fu  întreruptă de glasul menit să îl facă să  înghețe de spaimă.