Păpuşarul ( noua variantă pentru "The Monsters from my head" )

Scapă cine poate!

     Cu ochii minții deslușea deschizându-se înaintea sa  o mlaștină , înghițind rând pe rând fiecare bucățică de pământ de care încerca cu disperare să se agațe cu degete zdrobite. Văzu chipul sardonic al tatălui său plutind deasupra câteva clipe, pentru ca apoi să dispară încet înghițit de apa verzuie deasupra, dar neagră  odată ce stratul de frunze moarte se dădeau la o parte formând cercuri largi. Îl vedea pierind mai adânc  și mai adânc cu aceeași nepăsare cu care își trăise toată viața. Își vedea mama ținându-l de mână pe acesta, cu același zâmbet tâmp pe care și-l amintea atât de bine, acceptând să împărtășească cu soțul mult iubit și ultima călătorie spre neființă.   Unde era tunelul acela de lumină despre care se vorbea atât ca fiind asociat ultimelor tresăriri ale sufletului înainte de moarte..? Durerea  nu îl părăsea, se  lega de el cu  sete, asemeni iederei ce înconjoară zidul plin de crăpături, grăbindu-i prăbușirea, acoperindu-l vederii și transformându-l într-o perdea verde. În agonia sa se credea  târât fără  milă  în adâncuri , în smârcuri cu iasme otrăvicioase, fără putință de ripostă,  cu  glas luat , mâini și picioare zdrobite, doar ochii larg deschiși  pândind salvarea, pândind brațul alinării să îl ridice din mormântul umed și totuși fierbinte,  moale și totuși imposibil de trecut.

      Își amintea poveștile spuse la ora de religie despre îngerii ce vegheau asupra fiecărui suflet nevinovat de copil, din momentul când acesta se năștea și până la capătul călătoriei  prin această lume, iar acum mai mult ca oricând voia să creadă în ei, voia un semn divin de îndurare. Ori alinare prin uitare totală ori putere de a se ridica, de a continua să lupte pentru viață, orice dar nu acest prag de nebunie unde  se afla sub paza agoniei  și a neputinței, dacă nu pentru el, măcar pentru bietul Jeff, care spera el  nu trecea prin aceleași momente, ci doar dormea profund.

      O formă difuză,  asemănătoare unui nor de ceață  se apropia de el, praf ridicat în aer,  aer răcoritor, pe care ar fi vrut să îl poată sorbi cu nesaț, nu doar să îl simtă aproape și totuși atât de departe de pieptul  istovit.  Își mută privirea, sau cel puțin crezu că reușise să o facă, dar regretă căci acum  mintea febrilă îi proiecta imagini grotești ale unor umbre ce se mișcau rapid, crescând sau micindu-se ,lărgindu-se sau înălțându-se după bunul lor plac. Praful  ridicat din ce în ce mai mult îl purta  în ape de foc, rostogolit fără milă  în furtună  într-un râu de durere.

        Ușa se izbi cu putere, iar în scenă își făcură apariția doi bărbați. Primul care înaintă își roti privirea  în jur cu nervozitate. Răsufla cu dificultate, iar pumnii însângerați dovedeau   faptul că gazda celor doi prizonieri nu era una prea bună. Era un tip  scund,  dar masiv  în partea superioară a corpului, cu umeri lați, brațe groase și musculoase, precum lăsa să se zărească    mânecile suflecate ale cămășii.  Chelia proeminentă , restul părului grizonat  și   surplusul de greutate din jurul abdomenului  îl făceau să pară trecut de prima tinerețe. Ochii de un albastru spălăcit cu  o privire  profundă ce părea să te străpungă  până  în adâncul sufletului, căutând să te domine  îi dădea  o alură demonică. În spatele său  înainta precaut înarmat cu o bâtă de baseball  un tânăr cu o figură  plăcută.   La fel de scund ca și celălalt bărbat, dar slab ca un ogar, te făcea să te amuzi la imaginea comică  pe care o formau împreună. Ochii  larg deschiși, ce se roteau  în toate  părțile,  buzele strânse  , dar nu îndeajuns ca să nu se observe un tremur ușor  îl făceau să  pară  un copil speriat  în contradicție cu siguranța tovarășului său mai  în vârstă.

     -Cine dracul sunt și ăștia doi puști? Matt, îi cunoști cumva? se interesă cel ce părea a fi liderul. Să nu îmi spui că tâmpitul ăla s-a apucat de trafic de persoane acum.