Așteptarea unul altuia!

Capitolul 1.

                                                                                       Bianca

    Zilele trec, fără a se uita în urma și a le fi milă de mine, pentru că nu reușesc să le ajung și de ceva vreme stau pe același loc așteptîndu-le, deși știu că nu o să se mai întoarcă vreodată. Sunt aceeași persoană ce am fost și nicidecum nu mă pot schimba. Aceeași fată care am fost ani în urmă și nicidecum nu pot înțelege viata asta. Știu că odata și odată o să trebuiască să mă iau în mîini și să trec peste, să îmi arăt că pot și mai ales că pot să devin cineva în viața asta.

Am zile cînd nimeni nu mă înțelege, doar jurnalul meu. Da, am  familie, am părinți, dar eu mă simt altfel pentru că a doua jumatate din mine încă se plimbă undeva prin lume și nu are de gînd să mă găsească. Inca nu. Poate încă nu e timpul? Sau poate încă nu e el pregatit? Intrebările astea știu că o să rămînă mult timp fără răspuns.

Și ca de obicei, trebuie să trec peste meditațiile mele periculoase și să-mi caut de treabă, mai ales ca am  foarte mult de învățat.

Învăț la Colegiul de Arte, sunt în anul I și nu aș zice că mi-e greu, dar cît de cît mă descurc. Degrabă o sa avem teze, examene și se adună totul, ca nu știu ce. Și iar o să dau vina pe timpul ăsta care mă omoară.

Abia aștept să scap de tot, să am viața mea personală, să îl am pe El alături și să îmi petrec viața așa cum știu eu, cum o să simt, nu cum îmi dictează părinții.

Nu zic nimic de rău, dar la vîrsta mea, cît de cît ar trebui să iau și eu decizii, nu că sunt mare, dar pentru a avea mai multă experiență pe viitor. Iar fără asta o sa rezist mult mai greu în lumea asta mizerabilă.

O lume plină de minciuni, plină de cuvinte nefolositoare, plină de murdărie și plină de oameni imbecili. Și da, totul e din viață, de unde altundeva? Și ceea ce e mai interesant e că cu toții știm unde și în ce stare ne aflăm dar oricum, stăm așa în nesuferita asta de lume și nu încercăm să facem nimic pentru că fiecare ține cît mai mult la el și nu ne interesează nimic de cei din jurul nostru. De ce suntem așa? Sincer, nici nu pot să-mi imaginez de ce. Poate că e prea crud răspunsul? Sau poate că deja m-am obișnuit cu toată falsifitatea astă de lume și oricît de mult nu aș încerca, oricum jurnalul va fi cel mai bun prieten, nu oamenii.

Chiar și generația de vîrsta mea. Lor în general nu le pasă. Absolut deloc. Și vreau enorm să am puteri magice, să rezolv eu tot, sa fac așa ca lumea să trăiască în fericire și pace pentru că doar așa, o să trăim mult și o să ajungem departe, dar ce pot să fac eu împotriva la milioane de oameni? Sunt un nimeni, cum am fost și pîna acum. Da, pentru că așa e. Uneori cînd avem dorința, nu avem puterea și cu atît mai mult acea putere magica, cînd avem posibilitate, nu-i dorința, nu-i ceea ce chiar ni-ar face mult mai buni.

Abia aștept vara. Pentru că vara e timpul în care mă simt cel mai bine. Pictez ce vreau, unde vreau și cînd vreau. Așa e viața asta. Și toamna pentru că e anotimpul meu preferat. E atunci cînd se face rece și mă simt foarte okay, pentru că vad culori miraculoase în jur care mă fac să meditez asupra lucrurilor și mai intensiv și mă fac să pictez acele frunze de diferite dimensiuni și culori nonstop.

După ore îmi iau geanta, plec pentru puțin timp în locul meu preferat și scriu în jurnal cum a decurs ziua, apoi plec acasă, unde tot trebuie să mă lupt cu mine și cu cei prezenți acolo.

Părinții deloc nu mă iubesc. Mi-au spus asta în față. Mi-a fost greu o perioadă, după m-am obișnuit că nu trebuiesc nimănui și cheltui oxigenul degeaba. Acum doar trăiesc și eu cum pot, cum știu și nicidecum nu cum vreau, pentru că chiar dacă nu mă iubesc trebuie să joc regulile jocurilor lor, pentru că mănînc și beau ceea ce fac ei, din banii lor. Pentru ei banii au valoare extraordinară. Și așa au ajuns vremuri, cînd banii sunt mai importanți decît propriul copil, singurul copil.

Și doare, doare sufletul de atîtea răni, ce se fac cu zi ce trece tot mai mari.