Așteptarea unul altuia!

Capitolul 7

                                                                                         Bianca

 M-am trezit fără alarmă și cel mai ciudat lucru e că eu niciodată nu mă satur de somn și dimineața nu mă pot trezi. Astăzi, mă simt total altfel și chestia e că mă simt...bine. Mama iar îmi pregătise micul dejun, clătite cu dulceață, îmi place când face asta, pentru că simt că totuși îi pasă de mine. Deși, nu vorbesc cu ea ca doua cele mai bune prietene, oricum o iubesc enorm de mult și poate nu sunt eu o fiică de care își dorea ea, dar totuși...îmi pregătește micul dejun.

M-am pregătit și am plecat la școală, mulțumindu-i pentru micul dejun.

Am mers foarte încet, cu căștile în urechi, pentru că aveam mult timp pînă la începerea orelor. Și iată, când am ajuns la școală, m-am așezat pe o bancă, mi-am scos cartea din geantă și am început a citi „Oamenii fericiți citesc și beau cafea"...

Am citit în jur la vreo 50 de pagini și fiind fascinată de carte, nu am auzit sunetul dat la ore. Apoi, un tânăr s-a așezat pe aceeași bancă ce stăteam și eu, și doar mă privea. La un moment dat, închid cartea cu putere, mă ridic, mă întorc spre el și-l întreb supărată:

-Ce te holbezi atât la mine?

În acel moment, deși nu mă așteptasem deloc, am văzut cel mai frumos băiat din toată viața mea, niște ochi albaștri atât de dulci, cu părul său blond care îi zburau în toate părțile, dar în același timp îl făceau atrăgător, cu o față îngrijită și...mă gândeam ce zâmbet minunat trebuie să aibă.

El își mărește ochii, și brusc zâmbește..

-Să înțeleg că cu așa multumire se alege cel, care scapă domnișoarele de băieți idioți.

Stop. Doar nu-mi spune că tu ești cel care ieri m-a salvat. Tu? Așa frumusețe de băiat? Și cum nu te-am luat în seamă, drăguțule?

OH, Bianca, oh..

Am simțit cum obrăjorii mi se înroșeau de rușine ce îmi era.

-Sorry, ieri când mi-au spus să fug, nici fața nu ți-am văzut-o.

Îmi scot telefonul din geantă, privesc ora, îl pun înapoi, și abia apoi îmi dau seama că demult a fost dat sunetul. 

-La dracu! Deja a fost sunetul?! Ăă, da, sincer, mersi pentru ieri, dar...trebuie să plec. 

Și cu cea mai mare viteză fug spre colegiu, la ore.

Deloc nu am putut să-l scot din mintea mea. Ah, ce dracu? Da, recunosc, e frumos, mda, super frumos, dar asta nu înseamnă că trebuie să îmi pierd mințile după el. Hai, Bianca, trezește-te la realitate. 

Toate orele au decurs așa, cu gândul la el și, deja îmi ieșeam din minți, pentru că nu-l puteam alunga din gândurile mele. Ce face el în gândurile mele și de ce dracu nu pleacă? Oare e așa greu să dispare? Oh.

Am ieșit din colegiu și pur și simplu mergeam, căutînd un loc unde să mă liniștesc. Nu departe de colegiu, e un parc mare și frumos, dar foarte puțini oameni vezi acolo. M-am așezat și eu jos, lângă tulpina unui copac enorm și am început a scrie în jurnal.

Brusc, cineva îmi pune mîina la gură și îmi șoptește:

-Te urmăresc demult timp și totuși nicidecum nu o să scapi de mine.

Cu așa vorbe, deja simțeam cum inima își ia adio de la mine. Apoi își ia mâina și vine în fața mea, și oare cine era? Blondul de dimineață.

-Ah, Doamne, tu glumești? am țipat la el..

-Asta pentru faptul că nu știi a mulțumi frumos celor care te scapă de nevoi.

Și îmi zîmbea atât de drăguț, dar..pentru că nu suport așa fapte oribile sau poate că m-am speriat, pur și simplu am plecat, fără ai spune ceva.

Știu, poate urît din partea mea, dar cine e el să se comporte așa urît cu mine? Un nimeni, da, corect și atunci eu nimănui nu permit să facă așa glume pe seama mea.