Așteptarea unul altuia!

Capitolul 15

                                                             Bianca.

El deja era acolo și mă aștepta.

M-am oprit și îl priveam pe băiatul de care începeam să mă opresc. Mă gândeam că e momentul pentru a decide: îi permit să intre în viața mea și să mă îndrăgostesc de El în continuare sau spun stop la tot și îmi văd de viața mea cum pînă acum.

Deși pare o decizie simplă, alegi, una sau alta, pentru mine e ca și cum aș alege dintre viață și moarte. 

Nu știu ce să fac. Vreau, sau mai corect, am nevoie de El în viața mea, dar...mi-e frică? Posibil. Mi-e frică de tot. Absolut tot.

Și când s-a întors, m-am pornit, pentru a nu crede că îl priveam.

-Bună, Bianca.

Nu știu ce să zic. Pur și simplu îl privesc pe băiatul ăsta. Privesc în ochii lui și tot ce înțeleg e că mi-ar zice: -Te rog, nu mă lăsa.

În acest moment, am început a plînge că asta și era scopul meu. Am vrut să mă întorc și să plec, dar El mă apucase de mâină..

-Nu pleci. Nu poți. Nu poți să mă lași.

-De ce nu? Doar nu suntem împreună.

-Te rog...

-Ce?

-Rămîi. Nu poți  din simple motive să pleci.

De fapt, avea dreptate.

Chiar avea. Mă supărasem ca un mic copil, dar în același timp numai eu știu motivul, că sunt geloasă.

M-am întors și l-am îmbrățișat. De ce? Pentru că am înțeles că și mie o să-mi fie greu fără El.

Par un copil. Un copil carr are nevoie de dragoste, de afecțiune dar asta sunt eu, cea care nici nu mai știe  cum e să ai părinți protectori si iubitori și cum e când cineva își face griji de tine. Astea sunt vise, la care mereu am visat. Asta mi se pare ireal fara El, dar real cu El in viața mea plină de rahat.