Luna Grit: Originea unui delicvent [HIATUS]

Capitolul IV: Bone şi surprize (partea a doua)

Narator

Uşor, uşor, fumul dispăru în nean. Totuşi, femeia din spatele fumului nu era deloc Sonny. Era o femeie ce părea cu mult mai tânără, o piele palidă ca zăpada, cu buzele întunecate ca cerul nopții, ochi ca de safir şi cu părul de un verde întunecat, ce-i trecea de umeri. Trupul ei era acoperit de o robă purpirie, însoțită de o glugă largă, dintr-un material fin. Colierul de ametist strălucea în lumina luceafărului, ca şi ochii ce o priveau pe Luna, care nu-şi găsea cuvintele.

–E-eu... pot să explic!

–Unde e Sonny!? strigă copila panicată.

–Uite, scumpo, ştiu că ți se pare incredibil de bizar, dar--

Copila, speriată, voia să fugă pentru a o căuta pe bona sa, dar un gest subit al femeii ridică un perete cristalin în spatele micuței.

–Te rog, calmează-te, Luna. Tot eu sunt! o reasigură femeia. Mă rog... într-un fel.

–C-cine eşti tu!? Unde e Sonny?! De un–

–Toate la timpul lor, Lunita –îi reaminti aceasta, aşezându-se pe genunghi– Toate la timpul lor. Acum, te rog, inspiră şi calmează-te. Nu eşti în pericol!

Aşa a şi făcut, înainte de a o informa pe femeie că are multe explicații de dat.

–Ştiu, şi de aia trebuie să vi cu mine.

–Dar nu ştiu cine eşti! Cum să te pot crede!?

–Oh, ba mă cunoşti. Şi chiar foarte bine. Doar cine a stat cu tine atâta timp până când dragul tău tătic se întorcea de la muncă?

Micuța era sceptică, dar şi puțin confuză, femeia dădându-şi o palmă zdravănă peste frunte.

–Ugh. La fel ca Ace.

–Dar de ce ar trebui să vin cu tine, mă rog? întrebă micuța, cu mâinile încrucişate la piept.

–Păi... Cuiva îi este tare dor de tine.

Curiozitatea micuței începe a-i da târcoale.

–Cine anume? întrebă în final copila.

–Vei afla când ajungem la destinație, scumpo.

După mai mult timp de gândire, Luna se uită la femeia misterioasă.

–Dacă tu spui că eşti Sonny...

Aceasta a luat-o de mână, cu puțină teamă, sperând ca spune adevărul.

–Dar... tu cum te numeşti?

–Te rog, spune-mi Raven.

***

Ajunseseră într-o pădure, unde cântecul păsărilor erea mut, apa nu îndrăznea să se clinteasă în fața arbuştiilor subțiri şi scorojiți ce împânzeau întreaga pădure, loc ce îi dădea Lunei un sentiment de disconfort, dar Raven era mai calmă ca niciodată.

–Deeeci... copila îşi drege glasul, uitându-se de jos la turnul umblător ce erea Raven, cum ai reuşit să te deghizezi într-o bătrânică?

–Ei bine, micuțo, această abilitate este mulțumită colierului meu, îi răspunde doamna, uitându-se drept înainte. Acesta îmi dă câteva abilități ce eu nu le am fără el, dar şi amplifică pe altele. Totuşi, e destul de greu de controlat, şi-mi consumă multă energie.