Luna Grit: Originea unui delicvent [HIATUS]

Capitolul II: Mama e numai una

Narator

Dimineața: momentul în care te poți reunii cu cei dragi. Acesta e un criteriu şi al casei Grit.

Ace intră în bucătărie, văzând-o pe Miranda la masă.

–Neața, Miri-chan, îşi sărută el soția.

–Bună dimineața! îi zâmbește lui.

–Un--

–Cafeaua e acolo, îi arată.

–Chiar atât de previzibil am ajuns?

–Poate, soarbe Miri din cafea, uitându-se în altă parte, în timp ce Ace râde scurt. Totuşi, observă ceva.

–Eşti bine?

–Hm? A, da.

–Nu încerca să mă minți, Miri. Mereu te joci cu colierul ăla când ai ceva.

Aceasta lasă un oftat să-i părăsească buzele.

–Zece ani de căsnicie e destul timp pentru a învăța gesturile celuilalt, nu? zâmbeşte ea, încă jucându-se cu colierul.

–Nu evita subiectul, Miranda.

–Nu e nimic important, oricum, se ridică ea de pe scaun, dând să plece, dar Ace o prinde de mână.

–Dar e pentru mine.

–Bine... oftă ea lung, așezându-se pe scaun. Voiam să îi dau Lunei ceva de ziua ei.. ceva special..

–Doar pentru asta te stresezi? întreabă el, confuz.

–Păăăăăi...

–"Păăăăăi..."?

–Mă gândeam să-i dau colierul meu, se uită ea în podea.

–Eşti sigură de ce faci, Miri? întreabă Ace, cât de cât îngrijorat.

–Sunt sigură, Ace. Luna merită ceva special. Doar e ziua ei, corect?

–Da, dar... nu l-ai primit de la ea?

–Da, dar mi-a spus şi că trebuie să-l dau cuiva care-l merită, dar doar când simt că e momentul. Simt că acum e momentul de care îmi vorbea ea...

–Ți-e dor de ea..?

–Foarte. Dar, trebuie să mergem înainte.

***

Razele soarelui luminau încăperea micuței Luna, aceasta deschizându-și ochii încetișor. La capul patului stătea Miranda, cu zâmbetul ei blând și primitor, privindu-și fica.

–Bună dimineața, raza mea de lună! O întâmpină Miranda.

–'Neața, mami! Îi zâmbește înapoi, micuța radiind de fericire.

–Încântată, Luna? Spune Ace, făcându-şi apariția pe uşa încăperii, sprijinindu-se de tocul uşii în timp ce zâmbea la fiica sa.

–Mhm! De-abia aştept! Şi toltu' așela buuuun! Zâmbeşte ea, zbânțuindu-se de 'colo-colo, mama ei chicotind involuntar.

–Scumpo... îi atrage ea atenția.

–Da? Se întoarce micuța făptură la Miranda.

–Vreau să-ți dau ceva. Spune, în timp ce îşi dădea colierul jos.

–Hm? Fetița, confuză, se uită la mama ei.

(colierul Mirandei, în toată splendoarea lui)

–Acesta – îi pune colierul la gât, îți aparține.

–Dal, e colielul tău, mami! Nu-l pot lua!

–Acum e al tău, luna mea. Vreau să-l păstrezi. Oferă-l cuiva care-l merită, dar doar la momentul potrivit. Bine?

–D-dal.. aceasta se uită în jos, la colier, ținându-l în palmele ei mici.

–E cadoul tău, scumpo. E de la mine, pentru tine. Îi confirmă Miri, ținându-i palmele în ale sale, făcând-o pe micuță să strângă colierul în pumni, zâmbind.

–Aligato goizaimasuuuu~! Zâmbeşte ea de la o urechie la alta, luându-şi mama în brațe. Voi avea gliză male de el!

–Ştiu asta, scumpo. Îi zâmbeşte călduros.

–Mergem? întrebă tatăl copilei.

–DADADADADADA!! strigă fetița, în extaz, sărind în pat, apoi în brațele lui Ace. Pe fețele părinților ei înfloreau zâmbete colorate, bucuria Lunei devenind contagioasă.

***

Locul înspre care mergea familia Grit nu avea importanță. O zi frumoasă, însorită de 31 august. Nici Grinch nu ar fi putut sta supărat în asemenea zi. Trecând strada, un cățel micuț, pui fiind, cu pete cafenii și ochi rubinii, ajunse pe trecere. Erea extenuat, nefiind în stare să mai meargă. Ochii safirii ai Mirandei îl observă, oprindu-l pe Ace din mers.

–Stai aici. Îi ordonă ea, mergând după cățel

–Miri-

Nu îl mai auzea. Erea prea concentrată să ajute biata făptură. Doar nu putea lăsa o ființă nevinovată să moară așa!

Luând cățelul, aceasta îl mută de pe zona plină de pericol, pe trotuar.

Însă, nu s-a mai putut salva pe sine.

–MIRANDA!

Un tir o lovise pe Miranda, lansând-o câțiva metri pe trotuar. Părul ei roz, acum pătat, îi acoperea fața mutilată, în timp ce sângera. Organele ei au fost strivite complet. Nu mai exista salvare pentru ea.

Lacrimi amare curgeau ca apele pe obrajii lui Ace, ținând-o strâns pe Luna în brațe. Ereau amândoi pătați cu sângele persoanei pe care o iubeau cel mai mult. Rochița albastră a Lunei, acum decorată cu flori sângerii de mama sa, ținea acum și lacrimi.

De dor.

De teamă.

De spaimă.

Imaginează-ți să fi un copil, atașat de mama ta. Îți e dor de ea când pleacă la muncă. Îți alină mereu durerea. Ai nevoie de ea. Să fi martor al unei asemenea accident de la o vârstă așa fragetă e deja destul de grav, dar să-ți pierzi mama în fața ochiilor? E, cu adevărat, tragic.

În ziua aceea, nimeni nu mai sărbătorise nimic, ci se pregăteau de o înmormântare discretă, de bocete și țipete.