What changed my life. *GXG*

Chapter 7 - No more feelings.

A/N - Da deci, scuze că a durat atât până să postez, dar şcoala mă dă peste cap şi nu prea am timp liber şi probleme cu ai mei. Totuşi, sper să vă placă ce voi scrie în următoarele capitole, pe scurt, povestea. Mna, have a good day . Luv ya all. >:D<

    Totul era în ceaţă. Viaţa mea, amintirile mele, persoanele cunoscute, totul. Oare eu sunt reală? Asta e partea adevărata din mine? Sau e doar o altă imagine blurată, creată în viaţa mea? Poate că am fost înlocuită de mult cu o persoană fără suflet, care nu simte nimic, non-expresivă. Mi-aş dori să fie cineva care să îmi arate ceea ce este adevărat, ceea ce este real, trecutul şi prezentul... viaţa mea.

                    **

    Cântecul păsărilor m-a trezit dimineață, poate un pic prea vesel. Mi-aş fi dorit să lenevesc mai mult în pat, să stau să mă gândesc despre cât de ciudată şi "perfectă" e viaţa mea. Gândul că trebuie să mă ridic şi să mă duc la şcoală mă făcea să mă afund tot mai mult în patul moale şi pufos ce îmi suporta acum mica greutate. Am oftat enervată şi m-am ridicat, făcându-mi rutina de dimineaţă, apoi m-am aşezat turceşte în faţa dulapului plin cu haine, holbându-mă la ele ca la o porţie de clătite cu Finetti. După lungi priviri şi salivări provenite de la gândul mâncării, m-am decis să-mi iau hanoracul cu inscripţia "I love you" şi cu steagul Angliei sub scris ceea ce îmi dădea multe de gândit. Blugii albi, strâmţi, recent cumpăraţi şi converşii mei de aceeaşi culoare precum hanoracul, roşii.

    - Dacă nu te grăbeşti plec fără tine! am auzit o voce extrem de cunoscută şi entuziasmată ca întotdeauna venind de afară.

    Am deschis geamul de la camera mea şi m-am uitat în jos. Acolo stătea Annie, cu mâinile în şolduri şi cu o privire de genul dacă-nu-îţi-mişti-fundul-ăla-mai-repede-aici-am-să-te-fac-loc-de-depozitat-gunoiul. Un zâmbet larg mi s-a întins pe faţă şi încercam să-mi înghit râsetele.

    - Ştiu că n-ai să pleci. Nu mă laşi tu aşa. Mă iubeşti prea mult, am zis, uitându-mă la ea cu o privire perversă, urmată de un chicotit.

    Am rabatat geamul şi am început să-mi îndrept părul cu placa. După puţin timp mi-am luat telefonul ascuns sub pernă, mi-am pus ghiozdanul în spate şi am ieşit pe uşă. În clipa următoare, am simţit o greutate în spatele meu, ceea ce m-a făcut să tresar, făcând omul-maimuță să cadă. M-am întors din reflex şi am văzut-o pe Annie stând pe jos, cu mâna la cap. Când am văzut-o am început să râd cu lacrimi.

    - Ce proastă ești!

    - Ceee? Nu e vina mea că nu ştii să te ţii, am zis, încercând să-mi afund râsetele care deveneau tot mai puternice.

    Când i-am văzut faţa, pe ea citindu-se efortul pe care îl făcea ca să nu îmi întoarcă vorba, am înghiţit şi am început să fluier, mergând înainte spre autobuz.

    - Eveeeee! Nu scapi tu aşa uşor! am auzit-o ţipând din urmă, văzând că începe să alerge după mine.

    Ups. Tre să fug.

    Am început să alerg spre staţia de autobuz, ascunzându-mă după un copac, şatena neobservând asta. Ajunsă în staţie, am văzut că de abia mai putea respira şi se uita îngrijorată în jur. Am avut nevoie de tot autocontrolul pe care îl aveam ca să nu râd. Am sărit în spatele ei şi a tresărit, după am observat un zâmbet pe faţa ei. Am coborât de acolo şi mi-am încrucişat mâinile în jurul gâtului ei, sărutând-o pe obraz.

    - Mami, să ştii că sunt bine, am zis, râzând.

    - Tu, vacă ce eşti! M-ai îngrijorat! Acum mişcă-ţi fundul la şcoală.