'' Beautiful monster ''

Capitolul 15

                                                             Capitolul 15

După 3 săptămâni

                   A închis ușa în urma lui și mergând agale și copleșit de tot ceea ce-i încărca sufletul s-a oprit în fața biroului său și a zâmbit. Era ușa pe care cândva scria: Director adjunct Alexander Hill, dar care astăzi purta un alt nume. A aruncat o privire asupra biroului din partea stângă și a aprobat din cap în momentul în care o altă tânără, decât de obicei, secretara sa, l-a salutat în semn de respect. Nu mai avea nimic, nimicul ăla care măcar să-i dea un sens sau să-l determine să lupte mai departe. Ajunsese în clipa în care conștientizase faptul că iubirea îl sărăcise, îl adusese undeva la capătul unui coridor fără vreo ieșire. Și totul pentru ce? Pentru anii lăsați în singurătate.

- Alexander?

                    Pe partea cealaltă a coridorului său stătea Caleb, care răvășit și purtând zilele unor lupte durerase, strângea în brațe cutia maro plină cu lucruri peronale, adunate din biroul său. Și el era o altă victimă colaterală. Și știa câți alți oameni purtau cicatricile și rănile luptei sale și întregului război pe care îl ducea de mult timp cu Faith.

- Ajunge, frate, serios! Trebuie să o lași baltă!

- Ce să fac?

- Alexander, tocmai a fost anunțat pe panoul principal faptul că d-șoara Faith Broke Green deține 60% din acțiunile firmei. Frate, în două luni de zile va lua totul. Las-o baltă, vorbește cu ea, dar trebuie să faci în așa fel încât să nu pierdeți tot. E nebună, nebună rău de tot! Și nu-i pasă, ție de ce ți-ar păsa?

- Pentru că eu nu sunt ea. Eu sunt mai bun decât ea.

- În momentul de față, bunătatea nu are nimic în comun cu războiul dintre voi. Uită-te în jur! Zeci de oameni și-au pierdut locurile de muncă, viața tatălui tău s-a dus naibii, a muncit ani buni, pentru ce? Să vină o nebună și să ia totul!?

                      În agitația care îl mânuia grozav pe Caleb, știa prea bine că prietenul său avea atâta dreptate. Dar el nu era asemnea ei. El nu lupta murdar pentru a reuși să ia totul înapoi. Și nu știa dacă faptul că încă o iubea era de vină sau faptul că nu mai avea forță să dea cu ea de pământ. Trebuia să vorbească cu ea, într-un alt mediu decât cel profesional. Trebuia să-i spună tot ce avea pe suflet, nu doar câteva cuvinte ce-i zgârâiau pieptul. Și trebuie măcar să încerce să-i scoată pe ceilalți la suprafață, deși știa că el va muri înecat.

***

 

                    A auzit sonera de la intrare, lucru ce a făcut-o să zâmbească. După aproape opt ani, el era undeva de partea cealaltă a ușii. A zâmbit rănită și s-a abținut să verse vreo lacrimă. Știa, undeva în pieptul său sărăcăcios, știa că el se afla dincolo de bucata din sticlă, așteptând-o de atâta timp. Era visul ei de atâția ani, ca el să mai sune încă o dată la ușa sa, care cândva consta într-o bucată de lemn uzată, din camera aceea ponosită de cămin. Câtă fericire îi aducea ciocănitul acela de acum câțiva ani, ca acum, după ani și ani, el o aștepta să-i răspundă.

                    Și-a așezat părul brunet pe umeri și și-a șters luciul de buze cu dosul palmei stângi. A tras aer puternic în piept, timp în care a continuat să-și așeze bluza maro ce o îmbrăca și a continuat să pășească spre ușă. Pășea tristă și calmă, purtând pe umerii încercați amintiri grele ce o puneau adesea în genunchi. El nu a fost primul ei iubit, dar a fost prima ei iubire. Genul acela de iubire care aducea odată cu ea sentimentele perfecte, întâlnite doar în acele filme siropoase. Cât îl iubise și cât de mult încercase să treacă peste iubirea pe care i-o purtase.