Guilty Pleasure 2 - やおい

Hei, am revenit cu a doua parte a povestii! Sper sa va placa~ Comentariile sunt binevenite :3

                                                -----------------

Ce se intampla? Am murit cumva si am ajuns aici, dand de parintii mei? Dar eram intr-un spital si corpul ma durea prea tare, era absurd. Si el ce face aici? Ii privesc iar pe toti, muscandu-mi incet buza, simtind cum mi se umezesc ochii.

-Ce se intampla? repet cu voce tare, uitandu-ma spre mama confuz.

-Nu plange puiule, e totul in regula acum. Nu te forta, trebuie sa te odihnesti, ii simt mainile calde pe umarul meu, punandu-ma usor la loc intins pe pat.

Voiam sa sar din pat si sa-i iau in brate, imi lipsisera asa mult, dar corpul refuza. Ma uram in momentul ala. Oftez, privind iar spre tavan. Brusc, tot ce se intamplase inainte sa ma trezesc aici, mi se deruleaza in fata ochilor, asa ca imi intorc capul intr-o parte si imi ridic mana dreapta, uitandu-ma la ea speriat. Unde e cicatricea imensa?! 

-Te doare mana, Subaru? il aud pe tata intrebandu-ma. Probabil imi observase expresia. 

-N-Nu...il inspectez atent. Pe amandoi ii inspectez mai atent. Erau schimbati.

Mama era mai slaba decat o stiam, avea parul mai lung si parea extenuata, ca tata de altfel, care parea ca pierduse si el din greutate si avea parul carunt. Cat timp a trecut de fapt?!

-De cand sunt aici?

-Nu-ti amintesti ce s-a intamplat? intreaba mama.

-Nu...

-Kuina a spus ca va intorceati amandoi acasa pentru ca incepuse sa ploua, iesiseti sa va plimbati prin oras. Dar pe drum ati inceput sa va certati pentru o prostie, asa ca ai luat-o inainte sa mergi singur, insa ai fost neatent cand ai trecut strada si te-a lovit o masina. Doctorul a spus ca ai avut mare noroc ca nu ai murit din cauza vitezei cu care mergea soferul, dar in schimb ai fost in coma un an si jumatate...Nu a plecat nici macar o zi de aici de atunci, spune incet, intorcandu-si capul spre Kuina. Abia l-am convins sa adoarma putin, era extenuat.

Iesisem in oras? Ne certasem? Ma lovise masina? Un an si jumatate de coma?! Cu siguranta capul meu facuse un impact puternic cu asfaltul, motiv pentru care uitasem tot.

Un an si jumatate...Se stresasera toti pentru mine, de aia aratau asa...Si totusi, am visat chiar tot inainte sa ma trezesc? Asta inseamna ca el nu e demon. Stiam ca era imposibil. La cateva minute dupa ce apuc sa gandesc asta, mama merge si cheama doctorul, un tip destul de tanar ce-i drept, pentru a imi face un control sa se asigure ca sunt bine, asa ca ma ridic din pat, simtind cum ma cuprinde ameteala. Ma inaltasem sau doar ma simteam eu mai inalt? 

-Cum te simti? ma intreaba tragandu-mi in sus si in jos de pielea din jurul ochilor, uitandu-se in acestia cu o lanterna micuta.

-Ametit, raspund scurt.

-Te doare capul?

-Rau.

-Iti mai amintesti ce s-a intamplat?

-Deloc.

-Ameteala o sa treaca repede, e pentru ca organismul tau nu s-a clintit dintr-un loc de prea mult timp. Trebuie sa te plimbi ceva pe aici ca sa-ti revi. O sa-ti stabilim si un regim regulat de asemenea pentru ca esti slabit. Vorbeste mult cu parintii si amicul tau, asta te va ajuta sa-ti aduci aminte multe lucruri.

"Amicul"...Nu era "amicul" meu...Sau cel putin, asa credeam. Poate nici nu stia ca il iubeam. Ah, imi vreau memoria inapoi, vreau sa stiu ce se intampla.

-O sa ma intorc peste o ora sa vad cum mai esti, pana atunci fa putina miscare pe aici, dar nu te forta. Astazi o sa stabilim si celelalte amanunte, adauga zambindu-mi. Tine-te bine, pustiule! spune apoi pleaca.

"Pustiule"...Dar cati ani aveam acum, mai exact? Imi rog parintii sa ma lase un timp singur sa ma linistesc, apoi merg in baia salonului, sa vad cum aratam. Aveam parul mai lung acum, trecandu-mi putin de umeri, usor ondulat. Se pare ca ma vopsisem blond, unul cu un aspect natural, dar faptul ca parul meu natural, brunet, imi crescuse ii dadea un aspect ombre placut. Imi placea. Eram destul de slabut si tras la fata, nu aratam chiar rau, dar nici prea bine. Trebuia sa mai pun cateva kilograme clar. Pielea era si ea foarte palida, dar imi placea cum se vedea. Nu fusesem niciodata fanul pielii mai bronzate, ci al celei albe ca varul. Observ ca aveam si doua pierceuri: unul sub buza inferioara, celalt in spranceana stanga. Cand mi-am pus si astea? Totusi, cu aspectul asta, usor neingrijit, la care trebuia sa lucrez imediat ce ieseam de aici, nu imi dadeam mai mult de 19 ani probabil.

Ma aplec putin si dau drumul robinetului, strecurandu-mi mainile sub jetul de apa rece, apoi imi clatesc fata sa ma 'trezesc' cum trebuie. Dupa ce ma sterg, ies afara din baie, moment in care ma lovesc de cineva, simtind durerea din cap accentuandu-se. "La naiba!" gandesc in timp ce inchid ochii si imi duc mana la cap, sprijinindu-ma de tocul usii.

-Te-ai...Te-ai trezit! nu puteam recunoaste acel timbru in momentul respectiv, asa ca imi deschid ochii si privesc persoana de care ma lovisem.

Era Kuina. Exact asa cum il stiam. Timpul si amintirile mele, care nu se intamplasera niciodata, nu pareau sa-si fii pus amprenta si pe el. Dar era obosit, asta era evident. Imi imaginez, daca statuse atata aici cat mi-au spus ai mei. Ii zambesc, nestiind cum sa reactionez pentru ca nu voiam sa o dau in bara cu ceva, dar voiam din tot sufletul sa-i sar la gat.

-O doamne, tu chiar te-ai trezit! spune luandu-ma fericit in brate. E numai vina mea, nu trebuia sa ma cert cu tine, nu ai fii ajuns aici. Nu am vrut sa spun toate lucrurile alea, eram doar nervos! Imi pare rau...

-U-Usor...Nu tin minte nimic, deci nu ai de ce sa-ti ceri scuze, spun incet, vrand sa-l cuprind cu bratele la randul meu, insa nu o fac.

Era ciudat faptul ca uitasem tot, dar ei trei erau singurii pe care mi aminteam perfect.

-Nimic? ma intreaba trist, dandu-mi drumul incet, ramanand inca aproape de mine.

-Nu...

-Dar stii cine sunt, nu?

Stau putin si il privesc, nestiind ce sa zic pentru ca nu mai eram sigur de nimic.

-Cred.

"Sper ca esti Kuina, avand in vedere ca arati asa. Sper ca mi-am petrecut copilaria cu tine asa cum imi amintesc. Sper ca si tu ai aceleasi sentimente mai mult decat prietenesti fata de mine pe care eu le am pentru tine. Chiar sper..." gandesc, coborandu-mi privirea in pamant.

-Dar mi-ar placea sa ma lamuresti, adaug incet. In legatura cu tot.

-Bineinteles! ma ia de mana si ma duce incet spre pat, facandu-mi semn sa ma asez, apoi isi ia scaunul si se pune in fata mea. Ce vrei sa stii?

-Tot. Absolut tot...

-Bun! Pai, tu esti nascut pe 14 februarie 1996, iar acum suntem in anul 2014, deci ai 18 ani. Eu sunt cu 2 ani mai mare cu tine, asta insemnand ca am 20. Te-ai nascut in Mito, un oras apropiat de Tokyo, dar cand aveai trei ani, v-ati mutat in Tokyo din cauza seriviciilor parintilor tai. Erati vecinii nostrii, asa ca noi doi am inceput sa ne imprietenim la scurt timp. Asa am devenit cei mai buni prieteni, pana acum 3 ani, cand...

"Pana acum 3 ani..." imi suna asa cunoscut. Daca urma sa spuna ceea ce asteptam cu sufletul la gura, nu mai aveam nevoie sa stiu mai mult de atat.

-Pana cand...? intreb vazand ca evita subiectul.

-Am inceput sa te privesc altfel, vine intr-un final raspunsul.

Oare...?