Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

6. Drumul spre Siberia

„Toate sunt clare, numai eu sunt tulbure."
Lao Zi

Luna se rostogolea din urma trenului ca un bulgăre de foc peste întinsurile moleşite, sărea de pe un deal pe altul, de pe creştetul unui pâlc de salcâmi pe celălalt, atingând doar din când în când pământul.

Mihai Ulmu se bucura că era noapte, că niciunul dintre condrumeţi nu-l vedea în bezna vagonului şi nimeni nu-l întreba nimic. Încerca să se deprindă cu tăcerea (nerevenindu-şi încă din şocul interogatoriilor, pasagerii acelui tren aleseseră să tacă), cea pe care o jinduise de atâta timp, ca dintr-o dorinţă de a redeveni el însuşi.

Trenul ducea noaptea cu el. Era o închisoare pe roţi, care nu oprea în gări decât rar. Şi atunci – pe linii laterale, discrete, pentru a i se ataşa alte vagoane, ticsite şi ele cu condamnaţi.

Erau garnituri alcătuite din zeci de vagoane pentru vite, care aveau în partea de sus guri de aerisire protejate cu gratii metalice, ca să nu poţi scoate capul printre ele. Probabil că întreg trenul duhnea rău, de vreme ce aerul care venea de afară era tot aerul dinlăuntru, ce nu putea fi nici el respirat decât cu silă. Oricum, era ceva mai puţin fierbinte, şi asta dădea o impresie de împrospătare. De aceea rândul celora care se înghesuiau în faţa răsuflătorilor – câteva minute, cel mult – era mare.

În zori traversară Nistrul pe la Tighina, simţi acest lucru după aburirea acestui râu al copilăriei sale, pe care-l cunoscu la Cetatea Albă. Îşi lua rămas-bun de la el, de la aceste locuri dragi. Le va revedea vreodată? Într-o clipită i se amestecară în minte de-a valma: oameni, rude, grădini, lanuri, pâraie, schituri, locuri, şcoala din Poiana, chipuri de elevi şi profesori, mama, tata, care i se perindau ca într-un film ce rulează cu viteză maximă.

Soarele sfărâmă peisajele în milioane de cioburi. Abia atunci Mihai putu să-şi vadă condrumeţii, această masă tăcută, învinsă. Puteai crede că toţi aceştia uitaseră să vorbească. La un moment dat, i se făcu teamă de linişte. Şi-i şopti unui bărbat de alături: „Buna dimineaţa". Acela se uită speriat în părţi şi-i spuse: „Eu nu sunt vinovat", străduindu‑se să-şi facă loc cu coatele printre alţi deţinuţi şi să dispară în curând undeva după spatele acestora către capătul celălalt al vagonului.

După acest moment de derută, un bătrânel s-a dat mai aproape de urechea lui Mihai şi i-a şoptit, confidenţial:

Nici eu nu sunt vinovat!

Ulmu l-a privit în ochi şi i-a spus:

Aici toţi sunt nevinovaţi!

Apoi a adăugat:

Vinovaţi sunt acei care ne-au condamnat.

Interlocutorul lui se prefăcu imediat că doarme.

La lumina zorilor vagonul era ca un amestec straniu de frică, de înduioşare, de lacrimi, de nădăjduire, de supărare, de sclavie consimţită, de încăpăţânare, de resemnare, de omenesc.

Era un tren lung, cu peste 50 de vagoane, toate pline cu deţinuţi, pe care-i ducea ca să-i ascundă undeva la marginea lumii.

Pe câţiva zeci de metri pătraţi stăteau înghesuiţi unul în celălalt câteva sute de bărbaţi. Şi dacă în prima noapte, şocaţi încă de cele prin care trecuseră, fiecare se străduia să fie tolerant cu vecinul său de suferinţă, în zilele următoare aproape fiecine dădea glas supărării, dar nu faţă de cei care-i urcară în acest „tren al disperării", ci faţă de cel de alături: că-l calcă pe bătătură, că-l împinge, că se holbează, că doarme răsturnat peste dânsul, că pute de la el, că-l sâcâie.