Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

3. Lecţia de literatură

„În idei nu se trage cu puşca."
Antoine de Rivarol

În acea zi la liceul din Poiana se desfăşura una dintre ultimele lecţii de literatură din anul şcolar.

Profesorul Mihai Ulmu le preda elevilor săi anul întreg Eminescu. Şi doar la câteva ore le vorbea despre ceilalţi scriitori. Era multă ambiţie în acest fel de a trata arta cuvântului, iar cabinetul de literatură semăna cu o adevărată „casă mare", pe care o împodobiseră, cu portrete de scriitori, covoare, expoziţii de reviste şi cărţi, elevii împreună cu dirigintele lor.

Ulmu era un tânăr de douăzeci şi cinci de ani, de o statură zveltă şi elegantă, cu un chip palid, încadrat de nişte plete negre ce i se revărsau bogat pe umeri, luminat de doi ochi căprui, pe care oboseala lecturii îi făcea parcă mai adânci şi a căror tristeţe contrasta cu zâmbetul ironic abia schiţat în colţul buzelor, zâmbet care-l însoţea pretutindeni...

Absolvise facultatea acum un an.

Între catedra unde stătea şi băncile elevilor era o distanţă pe care el o respecta. Deşi îşi dădea seama că erau deja oameni maturi, dintr-o inerţie se mai comporta cu ei precum cu nişte copii.

Stăteau la locurile lor, o clasă de liceeni ca toţi liceenii, cu fiţuici, cu cărţi consultate pe sub bănci, cu creta de lângă tablă dispărută când tema era dificilă.

În preajma examenelor de bacalaureat clasa toată avea ceva din freamătul unei livezi în aprilie, care simţeai că acuşi va înflori.

Fiecare lecţie a lui era şi cea mai interesantă.

Îmbina subiectele din programă, poemele sau nuvelele pe care le preda cu teme care ştia că-i interesează.

Scrise mai întâi cu creta pe tablă:

„La steaua..."

Apoi începu să recite:

...Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie,

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem şi nu e...

Le vorbi despre paralela pe care o face poetul între stea şi iubire...

Aşa cum ochii noştri continuă să-i mai vadă lumina pe cer şi cu mult după ce steaua s-a stins, amintirea unei iubiri apuse îl va mai urmări încă multă vreme pe cel care a fost străluminat de ea...

Cum? – întrebă cineva dintre elevi.

Şi, înainte ca Ulmu să explice, ridică mâna liceana Maria Răzeşu, sosită la lecţie direct din arie.

− Ce vrei să spui, Maria?!

− V-am ruga să ne vorbiţi şi despre dragoste... E o doleanţă a tuturor colegilor mei.

Toţi elevii râd. Profesorul îi măsoară cu privirea – aceşti copii au câte 17-18 ani, sunt ca puii de rândunică înainte de întâiul lor zbor, termină în acest an liceul, se află cu toţii la vârsta primei lor iubiri şi el încă nu a discutat niciodată cu ei, deşi poate ar fi trebuit s-o facă ceva mai demult, despre acest sentiment care, cu adevărat, nu e de neglijat.

Bine, o vom face chiar la lecţia următoare. Dar pentru asta fiecare dintre voi să formuleze până atunci şi o definiţie a dragostei. Ca să nu vorbesc numai eu.

Lângă data scrisă pe tablă: „28 iunie 1940", profesorul Ulmu notează tema pentru acasă:

„Ce e iubirea?!"

Se întoarce cu faţa spre clasă, dar o găseşte, pe toată, cu ochii aţintiţi dincolo de geamuri.

Văzu două camioane cu soldaţi, pe ale căror cabine erau desenate câte o stea roşie în cinci colţuri. Acestea opriră la poarta şcolii. Un ofiţer sări dintr-o cabină. Făcu un semn soldaţilor, care se împrăştiară în două direcţii: o parte porni spre primăria de vizavi, unde unul dintre ei scoase drapelul tricolor de la intrare, aruncându-l la pământ, ca să aşeze în locul lui un steag roşu, cu secera şi ciocanul pe el; iar o altă parte, în frunte cu ofiţerul, intră în ograda şcolii, în pas alergător.

Mersul lor cadenţat se auzi răsunând pe podeaua de ciment din coridorul şcolii. Apoi uşa se deschise brusc şi unul dintre militari pătrunse în clasa lor. Erau obişnuiţi ca, atunci când intra o persoană în vârstă în clasă, să se ridice cu toţii în picioare.

Bu-nă zi-ua! rosti milităreşte oaspetele. Aşezaţi-vă!

Nimeni nu răspunse, nimeni nu se aşeză. Musafirul continuă radiind:

De azi încolo, sunteţi liberi, dragi tovarăşi! Marele Stalin, părintele popoarelor, v-a eliberat. El vă porunceşte să fiţi fericiţi!

După această frază, privi iscoditor deasupra tablei, unde văzu portretul lui Eminescu. Trase pe dată taburetul de la masa profesorului, se aburcă cu cizmele prăfuite, desprinse de pe perete imaginea poetului şi agăţă în locul acestuia portretul lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Apoi comisarul coborî, aruncă portretul lui Eminescu undeva după catedră, îşi şterse satisfăcut palmele şi zise:

Tovarăşul Stalin ne-a ordonat să lichidăm duşmanul de clasă fără cruţare, cine nu-i cu noi, ne-a îndrumat învăţătorul, este împotriva noastră. Aşa că, vedeţi, să învăţaţi bine! i-a mustrat el blând.

Comisarul ieşi, cu tocul pistolului fluturând la şold, trântind uşa după el. Toată clasa continuă să stea în picioare, înmărmurită. Paşii cadenţaţi ai militarilor se mai auzeau îndepărtându-se pe coridor când a intervenit vocea calmă a profesorului Ulmu:

Aşezaţi-vă, elevi.

În clipele imediat următoare, jos în curte, răsună o împuşcătură şi copiii văzură cum în câinele bătrân al şcolii − elevii îi ziceau Mutu, pentru că nu lătra niciodată −, care se împleticise printre picioarele militarilor, izbindu-se să muşte în tăcere cizma unuia dintre soldaţi, comisarul îşi descărcă pistolul. Se auzea cum ceilalţi militari râd, amuzaţi de cele întâmplate.

Urcară cu toţii în cele două camioane care porniră din loc.

Ulmu cuprinse cu privirea clasa lui şi zise senin, ca să descarce atmosfera:

Vom continua la lecţia următoare să vorbim despre Eminescu şi... despre dragoste. Vom aborda aceste teme concomitent. Pentru că Eminescu e şi un mare poet al iubirii...

Spuse şi, ca întru demonstraţie, ridică de pe catedră un volumaş cu poezii.

În această carte se conţin răspunsuri la multe dintre întrebările voastre.

Aici răsună vocea îndrăzneaţă a Mariei Răzeşu:

Domnule profesor, aţi putea să-mi împrumutaţi volumaşul pentru câteva zile?!

Mihai Ulmu, deşi ştia de la profesorii săi că o carte împrumutată e virtual pierdută, i-l aşeză pe bancă:

Cu condiţia să nu-l pierzi.

Vă promit, rosti eleva bucuroasă, ascunzându-l ca pe o comoară printre cărţile din ghiozdan.

Pe profesorul Ulmu îl însufleţea curiozitatea elevilor săi. Pe toate voiau să le ştie, pe toate voiau să le cunoască.

La revedere!

La revedere! strigă toată clasa.

Profesorul ieşi. Era ultima lecţie. Dar nici unul dintre acei băieţi şi acele fete nu se grăbea să plece acasă. O nelinişte oarbă începuse să-i frământe pe toţi. Ei mai rămân o vreme în băncile lor, în clasa lor, unde împreună se simt parcă mai ocrotiţi, mai în siguranţă.