Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

52. Iarnă la Kolâma

„Nu-i mai plângeţi pe morţi, 

Plângeţi-le de milă celor vii."Sofocle

În iad nu e insuportabil de cald. În iad e insuportabil de frig. Frig, de sună oasele în tine, când lacrima pe care o slobozi – în drumul de la ochi şi până la pământ − se preface în mărgea de sticlă, iar aerul devine palpabil, irespirabil, fără să mai poată intra pe nări, din care cauză simţi cum te sufoci.

În iad ninge cu fulgi îngheţaţi, care te biciuiesc nemilos, ca sticla fărâmiţată, lăsându-te orb, zgâriindu-ţi pielea, sângerându-ţi nasul dacă nu reuşeşti să-l ascunzi cât mai adânc sub pufoaică.

De jur-împrejur se întinde o beznă albă, iar în preajma ta se aude întruna: „Cine face un pas spre dreapta, un pas spre stânga e împuşcat pe loc!"

...Se aflau la tăiat pădure dincolo de râul Kolâma, când s-a iscat din senin o furtună cu ninsoare. Brusc s-a făcut întuneric, deşi era mijloc de zi.

Era un uragan turbat care răzbise dinspre Pacific, bezna şi crivăţul învăluindu-se reciproc.

Şeful escortei, după ce comandă încolonarea, transmite valul corzii de siguranţă deţinuţilor, aceştia urmând să se lege unul de celălalt, ca, eventual, cei căzuţi să fie târâţi sau ridicaţi de cei care mai merg, ca cei smulşi de vârtej să nu poată fi rupţi cu totul de restul.

„Ţineţi-vă cu dinţii unii de alţii, dracilor, dacă nu vreţi să zdohniţi!", ordonă acesta. El ştie: cine se prăvăleşte în vijelie e rostogolit imediat pe suprafaţa îngheţată ca un târtan rotitor pe omăt până dincolo de orizont, fără să mai poată fi recuperat.

De aceeaşi coardă, devenită comună, se prind şi militarii din escortă, care se lasă târâţi de câinii-lupi: doar aceştia din urmă mai pot găsi drumul către penitenciar, cum sar peste troiene şi fac cu piepturile lor pârtie prin zăpada care creşte de la un minut la altul.

Se întorc la penitenciar în pas alergător, împingându-se unul în altul, ca nişte vite mânate spre abator.

Câinii, când latră, muşcă din zăpadă.

Ninsoarea biciuieşte. Gheaţa taie precum cuţitul. Crivăţul arde. În cazanul Gheenei e mai suportabil decât aici.

Faţa ţi-i zgâriată toată. Fruntea-ţi sângerează. Ţepii de pe barbă, sprâncenele, genele au promoroacă lungă, tot mai groasă, tot mai grea.

Lui Mihai Ulmu i se pare că are îmbrăcate pe piele mâneci de zăpadă, pantaloni de zăpadă, maiou de zăpadă.

Ochii înţepaţi de firişoarele de sticlă nu mai văd.

Încotro, încotro, încotro?

Oriunde.

Iadul e pretutindeni. El e fără de margini.

Cine nu se mişcă, acela dispare. Dârdâitul de frig e şi el mişcare.

Gândirea este mişcare.

Fă efort să gândeşti, să-ţi aminteşti, să visezi, să deznădăjduieşti.

De altfel, mori. De altfel, îngheţi de tot. De altfel, dispari.

Orice lucru gândit, amintit, visat te ajută să nu cedezi.

Totul este acoperit de nea, totul e învăluit de vântoasă, totul e îngheţat de jur-împrejur, până şi trecutul e îngheţat, până şi viitorul e cu țurțuri, tic-tac! şi clipele picură ca un uluc de gheaţă; visuri, speranţe, amintiri, totul e cuprins de un ger aspru fără scăpare.