Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

10. Colonelul Kudreavţev

„Sluga pleacă să-ţi facă serviciul înainte de a înţelege despre ce serviciu e vorba."
René Descartes

Şeful lagărului, Kudreavţev, era un bărbat scund, roşcat, cu un chip rotund şi şters precum cu o radieră, ale cărui trăsături nu ţi le puteai aminti

din clipa din care nu-l mai vedeai, chiar dacă înainte de asta te-ai fi uitat la el câţiva ani la rând. Această impresie o lăsa poate şi pentru că, atunci când vorbea, nimeni nu se uita în direcţia lui. Pentru deţinuţi era mai interesant să‑şi privească vârful bocancilor, nasturii de la haine, mâinile crăpate şi pline de bătături, orizontul, norii de sus, munţii din depărtare.

Omul-fără-chip era însă plin de mari ambiţii.

În „predicile" sale, cum erau denumite cuvântările ce petreceau deţinuţii la muncă în fiecare dimineaţă, el le vorbea adeseori despre rolul benefic al sistemului penitenciar:

Închisoarea, afirma dânsul visător, e o fereastră prin care privim spre viitor. Temniţa influenţează omul sub aspect moral. E necesar, pentru o societate sănătoasă, ca fiecare membru al ei să treacă măcar pentru o perioadă cât de scurtă prin aceste şcoli de călire fizică şi morală a cetăţeanului. Am avea atunci, cu siguranţă, o societate ideală. Închisoarea e o universitate a vieţii. Aici omul învaţă să trăiască în colectiv, prin colectiv, cu colectivul. Aici poporul ar trebui să se recicleze, în mod obligatoriu. Umanizarea omului ar trebui să treacă mai întâi prin dezumanizarea lui. Frigul, foamea, frica, mizeria, teroarea din penitenciare îl călesc şi îl fac ca frigul, foamea, frica din societate să i se pară benefice. Iar un temnicer adevărat este conştiinţa unei naţiuni. Purificatorul ei. Temniţa este cea care ne ajută să vă izbăvim de lene, de indisciplină, de trufie şi de tot ce-l face pe om neom. Ea devine un teren ideal de stârpire a răului. Iar binele poate să triumfe numai în luptă cu răul, nu?! La aceasta slujesc cele peste 50 000 de închisori din ţară. Fără de acestea omul ar pierde nu numai simţul măreţ al epocii, dar şi pe cel al propriului eu.

Dacă ai pune mintea ăstuia pe un cântar, zicea Mendelstam despre comandantul închisorii, ar fi mai uşoară decât nimicul...

Kudreavţev avea de toate: cuvântări, putere, bogăţie, robi. Nu-i lipsea decât imaginaţia.

Cu toate acestea, colonelul era un om cu gusturi fine: îi încolona pe deţinuţi şi-i punea să meargă în pas de front la cantină, la muncă, la plimbare. Înainte de munca istovitoare de 12 ore din zonă, dimineaţa le fixase un sfert de oră de gimnastică. „Un deţinut trebuie să aibă corp sănătos", le zicea el muribunzilor. Crease cercuri de dans cu repetiţii după muncă, de la care nu se putea eschiva nimeni. Visa să aibă şi un teatru de operă, ca „Severlag"-ul, unde fuseseră închişi toţi soliştii de frunte de la Bolşoi Teatr.

Către zonele de muncă îi îndemna să meargă cântând cuplete mobilizatoare. Seara, când brigada revenea, târându‑se obosită, se supăra dacă nu auzea cântecul de departe. Pe noii deţinuţi îi întâmpina cu fanfara.

Şi pe morţi îi conducea la groapa comună cu muzică de Ceaikovski, interpretată de o orchestră simfonică încropită în lagăr.

Acest ritual se desfăşura o dată la câteva zile, pentru că în restul timpului muzicanţii munceau împreună cu ceilalţi deţinuţi la tăiat pădure sau la cărat pietre.

„Păcat că morţii nu pot auzi cât de solemn îi petrecem pe ultimul lor drum. S-ar bucura şi ei, sărmanii...", rostea dânsul compătimitor.

Pentru că-şi servea cu credinţă patria, visa şi el la un ordin, la o medalie cât de mică. Dar acestea iată că nu soseau.

Poate peste secole închisoarea aceasta îmi va purta numele, visa dânsul de faţă cu marea de deţinuţi şi-şi ştergea o lacrimă imaginară din colţul ochiului.