Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

15. Pe muntele Alalai

„Poate aşa l-a privit Dumnezeu pe primul om..."
André Malraux

Mihai Ulmu urmărea cu sufletul la gură, ascuns de întunericul grotei, cum salvatorul lui urca poteca apropiindu-se tot mai mult de acel loc.

Inima bătea să-i spargă pieptul.

Când nu-i mai despărţeau decât câţiva paşi şi umbra căpăta contur tot mai pronunţat, avu impresia că are trăsături cunoscute.

Se oprise în gura cavernei, într-o stare de şoc, recunoscând-o – dar ea să fie oare?! – pe cea mai bună elevă a clasei lui de la Poiana.

Tu?! se arătă consternat Mihai Ulmu.

Se aştepta la orice, numai nu la faptul ca izbăvitorul lui să fie o femeie.

O apucă zăpăcit de umeri şi-şi înfipse privirile în ochii mari, pe care lumina lunii îi făcu şi mai scânteietori, cu atâta putere, încât Maria a trebuit să şi-i plece pe ai ei.

Cine eşti?

...Răzeşu.

Răzeşu?! se miră el şi mai mult. Şi ce cauţi aici?

Am venit, îngână ea această frază ca pe o scuză, după a cărei rostire ca şi cum ar fi fost pregătită să se retragă, v-am căutat... să vă întorc o datorie...

Şi introduse o mână în rucsacul pe care-l coborî de pe umeri.

Ce datorie?

Iată..., zise ea, fâstâcindu-se, şi scoase dintre lucruri o cărţulie.

Ce-i asta?

E cartea cu poeziile lui Eminescu, pe care am împrumutat-o şi am promis că am să v-o întorc imediat.

Şi?!

Şi, iată, v-am adus-o..., rosti ea uşurat, cu datoria lucrului împlinit.

Această copilă, care traversase jumătate de glob pământesc, rosti acele cuvinte ca şi cum făcuse un drum dintr-un capăt al satului ei în celălalt.

Răzeşu, tu eşti nebună?! Cui îi mai arde acum de acest volumaş de poezii?! Tu-ţi dai seama ce spui? Ce-i cu tine, fato?! Nu puteai să aştepţi până mă întorc?! Ca să mi-o dai altădată sau niciodată?! Tu ştii la ce risc te-ai expus?!

Ea îl asculta descumpănită. Mihai Ulmu era şi mai descumpănit: a descoperit că nu ştie să vorbească cu o tânără care nu poartă uniformă şcolărească. Semăna acum cu profesorul de geografie, un bâlbâit care, atunci când vorbea, aveai impresia că aşeza cuvintele în frază cu arătătorul:

Tu pricepi?... Cum?... Nu! E imposibil să... De ce nu te-ai gândit ce faci?... Ce rost a avut?...

Vorbiţi cu mine de parcă v-aş mai fi elevă, îl atenţionă ea. Aflaţi că acum o lună eu am absolvit şcoala...

Acum o lună?! Trecuse o lună, dar lui i se păruse că trecură ani de când s-a despărţit de acea clasă şi de comuna Poiana. În acelaşi timp încăpăţânarea ei îl înduioşă. Un fior de nelinişte îl scutură.

Şi acum ce facem?

Am o hartă, rosti ea calm şi mai vârî mâna o dată în rucsac. De strâmtoarea Bering ne despart câteva sute de kilometri. Iar de acolo putem trece în Alaska.

„Putem"?! Ai de gând să continui această nebunie şi să mergi şi tu spre Alaska?!

Da, am de gând, aici vocea Mariei Răzeşu, cea care de o lună nu mai era elevă, deveni atât de gravă, încât Mihai Ulmu nu se putu reţine să nu zâmbească uşor.

Să mă certaţi după asta, dacă veţi găsi de cuviinţă. Dar până la ziuă n-a mai rămas atât. Şi în curând cei din penitenciar o să înceapă să vă caute. Iar noi trebuie să reuşim să fim departe. Cunosc un pic aceste locuri, le-am studiat pe lumină. Vom urca peretele muntelui Alalai. Ne vor căuta mai puțin în această direcţie. Câinii nu vor putea urca pe aici. Ne vom ţine de rădăcini şi de crengi şi vom ajunge sus. Vom coborî apoi de partea cealaltă a muntelui şi vom înainta către nord-est.

Nu semăna deloc cu eleva lui, era o fiinţă matură, care ştie ce vrea, care nu pune nimic la îndoială.

Iar acum, ca să nu ne ia câinii urmele, să ne dăm încălţările cu tutun, zise şi scoase din rucsac câteva ţigări, pe care le fărâmiţă între degete, lăsând conţinutul acestora să se risipească peste încălţămintea lui şi a ei.

Crezi că ajută?!

Da!

Îndărătnicia fetei se ridica la loc ca iarba călcată. Ce rost mai avea s-o contrazică?!

I se părea copilăresc acest camuflaj împrumutat probabil din vreun roman cu spioni, dar se resemnă şi execută.

Ar fi bine să scăpaţi de aceste haine, care nu vă prind deloc, mai ordonă ea, scoţând din rucsacul ei încăpător o cămaşă, un pulover gros şi o pereche de pantaloni bărbăteşti.

Maria se îngrijise de toate, pe toate le avuse în vedere.

Iar acum să mergem, până asfinţeşte luna mai sunt câteva ore.

Ea porni înainte, pe poteca ce ducea către cer.

Deasupra atârna o lună rece, semănând cu o monedă uriaşă. Aerul curat, cu tărie de alcool, îi pătrundea adânc în piept.

Trebuia să se grăbească şi să meargă pe urmele acestei copile pe care nici n-o cunoştea prea bine. Ce căuta ea tocmai aici? Cum a ajuns? Cum l-a găsit? Ce o mobilizase pe această adolescentă abia scăpată de pe băncile şcolii?! Era o taină mai presus de înţelegerea lui.

Durerile provocate de pietre, de mărăcinii care îi zgâriau mâinile şi faţa, vântul rece ce cobora din înalturi, eforturile pe care trebuia să le depună şi pe care le resimţea în tot corpul, îl făceau să se convingă tot mai clar că ceea ce trăieşte el în aceste clipe nu e un vis din care s-ar fi temut să se trezească, ci o realitate, cu care încerca tot mai mult să se obişnuiască.

Apropo, zise ea, când ajunseră la jumătate de munte şi la picioarele lor se aşternuse o vale întinsă, presărată cu argint de lună, vă felicit cu ocazia zilei dumneavoastră de naştere!

Şi-i întinse o floare banală, de fâneaţă.

Mulţumesc, răspunse Mihai, mirosind-o cu nesaţ. E cel mai minunat cadou pe care l-am avut vreodată de ziua mea.