Tema pentru acasă - Nicolae Dabija

2. Lanul

„Există o demnitate a simplităţii..."
Gilbert Keith Chesterton

Acea dimineaţă a fost una ca niciunele.

Aşa a intrat ea în istorie şi aşa trebuie povestită.

Tot satul se revărsase din zorii zorilor în lanul de grâu.

Acolo se afla şi Ştefan Răzeşu cu toată cimotia lui.

Înainte de a fulgera cu coasele, bărbaţii stau la marginea holdei ca în faţa unui altar, care îi ajută să comunice cu cerul siniliu, cu albăstrelele din lan şi cu pământul negru ca păcura.

Urmând un ritual însuşit de la părinţii săi, Ştefan Răzeşu mângâie mai întâi boabele coapte, dezghioacă un spic frecându-l în palme, ca să simtă toată căldura țărânei prefirându-i-se printre degete.

Holdele îi ajung până la brâu.

Spicul e greu.

Simte în inima lui o mulţumire ascunsă pe care încă nu o poate împărtăşi nimănui.

Cu un „Doamne ajută!" înfige lama coasei în lanul cu foşnet uscat de pai.

Ţăranilor, în această parte a anului, cel mai mult le este frică de ploaie.

Din cauza ei, în câmp se culcă, în câmp se scoală.

Seara bărbaţii îşi aştern între snopi, sub vreo claie, ca dimineaţa să fie tot aici.

Femeile şi copiii dorm în căruţe.

Dacă se revarsă cerul, ni s-a dus munculiţa noastră pe

gârlă, zic aceştia.

Gospodarii din Poiana au un obicei de sute, poate chiar de mii de ani, să semene în acele locuri dintre păduri.

Acestea se numesc La Pâine.

E un podiş, „situat deasupra lumii", cum zic bătrânii, de pe care în zile senine se văd munţii, iar în altele cu vânt puternic simţi miros de mare.

O fâşie lată de câţiva kilometri prinsă între două dumbrăvi de stejar, care se vede din cer ca un preş lung de aur aşternut pe pământ, se întinde de la Răut până aproape de Orhei.

E una dintre acele ore ale dimineţii în care aerul proaspăt te ameţeşte.

Bărbaţii îl trag adânc în piept şi mânuiesc coasa, înaintând cu paşi mari şi hotărâţi prin lan. Femeile îi urmează adunând spicele secerate, pe care le aşază în clăi.

Înaintea tuturor merge Ştefan Răzeşu.

Grânele au rodit bine în acest an. Numai de-ar reuşi să le adune, înainte de a cădea ploile.

Maria, fiica lui, vine la câţiva paşi din urmă, legând snopi.

A deprins-o de mică să nu-i fie ruşine să muncească. Şi se bucură că şi la carte e prima.

Absolvă în acest an liceul din Poiana. Şi cum orele dinainte de examenul cel mare şi le are fixate după-masă, iese odată cu zorii să-şi ajute părinţii să adune pâinea.

În tăria cerului se aude frăsuind o ciocârlie.

Ici-colo, în lan câte un mac roşu sau câte o albăstrea se leagănă în bătaia vântului.

Caii deshămaţi pasc la marginea pădurii.

La un moment dat Maria începe să cânte.

Toţi ceilalţi, fete şi flăcăi, bărbaţi şi femei, o susţin.