Doar Prieteni

Capitolul 26

Priveam tabla de șah din fața mea, gândindu-mă doar la cum aș putea ieși de aici. De ce trebuie să trec prin asta? Sunt singură și nu cunosc pe nimeni aici. Doamne, acum ar fi trebuit să fiu la liceu, nu într-un spital ca ăsta.

Mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă nu mă mutam aici. Poate nu mai eram acum în situația asta, dar nu îl mai cunoșteam pe Nick și ar fi fost un lucru foarte rău. Însă, uneori simt că mă doare să-l am în inimă, dar să nu-l pot avea în brațe. Oftez, apoi îmi continui desenul meu.

— Loren?

Aud din senin o voce pițigăiată, venind din spatele meu. Mă uit în întreaga încăpere în care se aflau alte persoane la fel ca și mine, dar nu-mi dau seama cine m-a strigat. Și cine de aici îmi știa numele? Adică nu cunosc pe nimeni. Sunt înconjurată de persoane necunoscute și ciudate, iar acum că-mi aud numele strigat de una dintre ele, apoi când mă întorc nu e absolut nimeni, îmi dau seama că și eu sunt la fel ca ele. Mă simțeam bolnavă și voiam să mă dau bătută mai tare ca niciodată, însă vorbele sale îmi reapar mereu în minte și mă fac să mă răzgândesc și să-mi dau seama că trebuie să rezist și să ies de aici.

— Loren, ce faci? întreabă o fată blondă, cu ochi albaștri și cu ten de culoarea laptelui, care se apropia încet de mine.

O privesc sceptică, întrebăndu-mă în sine de unde îmi știe numele. Părea ciudată și periculoasă, ca majoritatea oamenilor de aici. Îmi era frică să stau în preajma ei, dar cel mai mult îmi era frică de mine.

— De unde știi că numele meu este Loren? întreb, menținând fața neexpresivă, pentru că simțeam că nu mai vreau să arăt lumii ce simt. Le va fi mult mai greu să te distrugă în felul ăsta.

— Pentru că, ai semnat chiar în colțul drept al foii. Apropo, desenezi superb, spune fata, așezându-se pe scaunul din fața mea ce era paralel cu mine.

Așa e, semnasem chiar acolo. Nu mai sunt atentă la detalii și nu mă mai pot concentra, chiar dacă încerc din greu, mintea mea o ia razna de fiecare dată.

— Trecând peste asta... ce vrei de la mine? întreb, aruncându-i o privire nesigură.

Nu puteam avea încredere în ea. Nu îi cunoaștem intențiile și simțeam că nu este ok să stau în preajma ei acum. Am început să simt că toți îmi vor răul, dar habar nu am ce ar trebui să fac pentru a opri asta. Sentimentul ăsta mă macină de când sunt aici și încet, încet simt cum încep să mă urc pe pereții ăștia. Locul ăsta te înnebunește. Să știi că ești captiv undeva și nu poți ieși, te înnebunește. Ești precum o pasăre într-o colivie, ce se află tot timpul în agonie și încearcă să scape, dar apoi se obișnuiește cu ideea și se complace în situație.

— Vreau doar să fim prietene, spune, zâmbind.

Însă, zâmbetul său nu era unul senin, ci din contră, era unul specific unui psihopat. Mă scoatea din minți, creându-mi fiori de spaimă pe șira spinării. Era aproape clar că era ceva neînregulă cu ea.

— De ce ai vrea să-mi fi prietenă? întreb confuză, punând caietul și creionul de o parte.

Voia să obțină ceva, urmărea ceva cel mai probabil. Nu orice om dintr-un loc ca ăsta, vine pur și simplu la tine spunându-ți că vrea să-ți fie prieten. E ciudat și neașteptat, iar uneori nu prea mai poți speră că există persoane care nu îți vor răul. Proprii mei părinți mi-au vrut răul trimițându-mă aici. Au crezut că-mi fac un bine, că mă ajută, dar s-au înșelat amarnic. M-au făcut să îmi pierd mințile, cheful de viață și să devin ceea ce sunt acum: o alta nebună dintr-un spital de nebuni. Puteau să mă ajute în alt mod, dar l-au ales pe cel mai dur.