Contraste mortale

Capitol II

Capitolul 2

N-am dormit deloc bine în noaptea aceea. Nici plânsul nu m-a ajutat. Zgomotul constant al ploii și al vântului nu voiau nicidecum să se piardă în fundal. Abia când ploaia s-a transformat într-o burniță mai liniștită, am putut adormi.

Dimineața următoare, tot ce am putut vedea pe geam a fost o ceață densă, care acoperea orașul asemenea unei pături groase și fumurii. Am tras perdelele vechi și spălăcite, pe care aveam de gând să le înlocuiesc cu prima ocazie, sperând ca măcar câteva raze de lumină să umple camera și să-i inunde colțurile întunecate, dar în zadar. Am oftat frustrată și mi-am luat trusa de toaletă.

Am pornit-o pe hol, către singura baie a etajului. Arăta impecabil, dar spre enervarea mea, a trebuit să aștept circa cinci minute până a venit apa caldă, dat fiind faptul că robinetele nu mai fuseseră folosite de o groază de vreme și abia ieri au fost repornite.

Micul dejun s-a desfășurat în tăcere. Tatăl meu mi-a urat succes la școală. I-am mulțumit, știind că urarea lui nu avea sorți de izbândă.După ce am servit masa, tot ce am făcut a fost să-l privesc pregătindu-se de lucru, punându-și obișnuita geacă militară, care-mi trezea amintiri neplăcute. Părea oarecum binedispus, probabil trecând în revistă programul zilei - ședințe, oameni noi, întâlniri. Eram invidioasă, într-un fel. Pentru prima dată avea un altfel de plan, iar asta mă făcea să mă simt agitată.

Nu mi-era dor de trezitul la răsăritul soarelui - încă-mi aminteam cum plecam amândoi spre liceul care era situat chiar în fața unității sale militare, pe care deseori o vizitam alături de ceilalți colegi ai mei, căci eram antrenați în diverse activități în aer liber. Mă simțeam bine, inexplicabil de satisfăcută de viața pe care o trăiam atunci. Eram perfect conștientă de importanța profesiei pe care am ales-o, dar, în urma atentatelor din Brighton, nu mă mai simțeam în stare de așa ceva. După moartea mamei, m-am simțit incapabilă să mai trăiesc la fel. Mă mistuia vinovăția. Evident că n-aș fi fost capabilă să o salvez, dar mă chinuia regretul că atunci când s-a întâmplat totul, eram îngrozitor de speriată și n-am mai fost în stare de vreun gest.

- Vrei să te duc la școală? Este o vreme destul de urâtă, s-a oferit tatăl meu, furându-mă din propriile gânduri.

- Nu, mulțumesc. Vreau să cunosc împrejurimile mai bine. În plus, puțină ploaie nu strică.

- Fie, a căzut de acord, apoi și-a luat cheile mașinii. Sper să te descurci!.

După ce a plecat, am rămas la masa pătrată și veche din stejar, pe unul dintre cele trei scaune de trei feluri și am examinat mica bucătărie, cu pereți întunecați, dulapuri negre și linoleumul de pe podea. Deasupra micului șemineu din sufrageria goală se afla deja un șir de fotografii, așezate de tatăl meu. Una de la căsătoria lui cu mama, alta cu noi trei la spital, după ce m-am născut; câteva cu mine copilă, în diverse ipostaze.

Oricât am fi vrut să trecem peste, orice lucru mărunt ne amintea de ea. Nu voiam să ajung prea devreme la școală, dar nici nu mai puteam rămâne în casă. Am urcat la etaj, de unde mi-am ales o pereche deschisă și largă de blugi. Peste cămașa albă am tras un pulover închis la culoare, și mi-am scos părul, pentru a-l pieptăna. Întotdeauna a avut o culoarea stranie. Un blond poate prea deschis. De fapt și de drept, această culoare am moștenit-o de la tatăl meu, la fel și culoarea ochilor, însă ai mei erau ceva mai șterși.

După ce m-am asigurat că aveam tot ce-mi trebuia, mi-am luat jacheta neagră și mi-am îndesat picioarele în bocanci, după care am părăsit locuința, încuind casa în urma mea.

Încă mai burnița, în timp ce m-am întins spre ștreașina de la intrare și am lăsat o cheie de rezervă sub ea. Mă deranja plescăitul bocancilor mei pe iarba umedă. Mi se făcuse dor de scrâșnetul normal al pietrișului sub încălțările obișnuite. Nu mă mai puteam opri să admir împrejurimile; trebuia să mă grăbesc, ca să scap de fuioarele de ceață jilavă, ce mi se vălătuceau și mi se încâlceau în păr.