Contraste mortale

Capitol IX

Capitolul 9

A doua zi dimineață, eram epuizată și aveam ochii tulburi din cauza insomniilor, dar m-am trezit înaintea ivirii zorilor.

Când am tras perdeaua camerei, imaginea senină mi-a pătruns colțurile încăperii. Furtuna se îndepărta spre nord și lăsa în urmă un cer albastru și un pământ curat și strălucitor. Dar frumusețea aceea însemna copaci căzuri, inundații și coaste înșelătoare și alunecoase din cauza nordului. În aer simțeam tensiunea înțepătoare, deși nu se mai afla nimeni în dormitor.

Mi-am privit fața palidă în oglinda din baie, atingându-mi cearcănele negre și țesuturile inflamate de sub ochi datorită plânsului. Îmi doream să fi putut uita tot trecutul meu, cât să nu fiu nevoită să-mi maschez propria înfățișare datorită stării mele vulcanice.

După prea multă fericire, după ce relațiile se înfiripau, iar lucrurile reușeau în sfârșit să capete rădăcini, vocile au reapărut. Ele au distrus drumul spre propria-mi liniște sufletească.

Când apa caldă a dușului mi-a atins pielea, suferința m-a străpuns, iar imaginea chipului mamei m-a sfâșiat. Am început să plâng, lăsându-mi corpul să alunece în cadă în timp ce picăturile fierbinți îmi ardeau pielea. Îmi voiam vechea viață înapoi; de fapt și de drept, îmi doream doar ca mama mea să fi fost lângă mine.

Am închis dușul abia când mi-am simțit trupul tremurând. Expresia chipului meu se reflecta în oglindă din nou, dar de acea dată nu mai păream doar extenuată, ci și distrusă. Buzele-mi tremurau vineții și neajutorate, iar nasul îmi era roșu. Am deschis raftul din spatele oglinzii și mi-am scos trusa, căutând bezmetică prin ea după pastile.

Prima.

A doua.

A treia.

Dar fața ei a apărut din nou, privindu-mă dezamăgită. Am atins oglinda, ștergând aburul de pe ea, încercând să-i simt pielea mamei în palma mea. Mi-am retras mâna tristă. Înnebuneam.

Am tras paharul gol de pe marginea chiuvetei și l-am umplut, mi-am desfăcut pumnul și am înghițit pastilele sfărâmate. Glasul ei răsuna în întreaga încăpere, asemenea unui ecoul, implorându-mă să încetez, dar am preferat să o ignor. Durea mai puțin.

Mă simțeam precum o victimă a propriei minți. Pe măsură ce mă afundam în amintiri, rana se adâncea, iar durerea devenea mai amețitoare, mai profundă. Am căzut pradă viciilor de tot soiul, cerșindu-mi moartea, căci fără ea eram doar un suflet abandonat, care nu-și putea permite fericirea. Cu fiecare dimineață, șansele mele de scăpare scădeau, iar dependența creștea. Mi-am mai turnat două pastile în palmă apoi am trântit cutiuța de marginea dulapului. Eram condamnată pierzaniei, iar plăcerea avansa acum, că le-am resimțit gustul după o lună în care mi-am abținut dorințele.

Reajunsă în camera mea, am răscolit printre haine, până ce am găsit câteva bluze ce fuseseră ale ei. Le-am făcut ghemotoc, aruncându-le într-un colț al dormitorului, apoi mi-am tras pe mine o pereche neagră de blugi și o bluză largă. În vreme ce-mi conturam ochii, încercând cu disperare să ascund obosirea din spatele acelora, mi-am seama că tata deja dădea târcoale holului, atenționându-mă că era timpul să se îndrepte spre serviciu.

- Eva, vino puțin în bucătărie, strigă acela tunător, iar eu mi-am dat părul după umeri, scuturându-mi trupul de câteva ori înainte să mă supun rugăminții sale.

Scările erau abrupte, iar eu mergeam prea repede, simțindu-mi trupul plin de emoție în timp ce coboram, neliniștită.

Când am ajuns în tocul ușii, l-am văzut analizând o veche fotografie de familie. Era imposibil, stând în acea casă, să nu-mi dau seama că el nu o uitase nici până acum pe mama. Întotdeauna era cea care îi ridica moralul când ceva mergea prost, iar când ne-a părăsit a ales să lase asta în mâinile mele. Nu mă descurcam.