Contraste mortale

Capitol X

Capitolul 10

Dimineață mi-a fost greu să mă contrazic cu acea parte din mine care era convinsă că ziua trecută fusese un vis. Logica nu părea să fie de partea mea. M-am agățat de lucrurile pe care nu mi le-aș fi putut închipui – schițele mamei dispăruseră de pe birou.

Cerul era înnorat, ceea ce era absolut plăcut.

Când am ajuns la parter, am observat absența tatei, ceea ce însemna că plecase deja în misiune, iar când am privit ceasul, am observat că eram în întârziere. Speram din răsputeri ca ploaia să nu-nceapă până nu ajungeam în școală, căci trebuia să fiu acolo în cel mult două zeci de minute, altfel mă voi procopsi cu altă pedeapsă.

Afară era neobișnuit de frig, iar aerul părea încărcat de vălătuci de fum. Ceața era rece ca gheața când se așeza pe pielea expusă a feței și a gâtului meu. De-abia așteptam să-mi cumpăr propria mașină. Fusesem nevoită să fac câțiva pași pe alee ca să-mi dau seama că era o mașină acolo: una neagră. Inima mi-a bubuit, s-a poticnit, apoi a început să bată de două ori mai repede.

Nu-mi dădusem seama de unde apăruse, dar m-am trezit brusc cu el în față, deschizându-mi portiera.

- Vrei să mergi pe jos, pe frigul ăsta? a întrebat el amuzat de expresia chipului meu. În glas i se citea nesiguranța.

Chiar îmi dădea de ales – eram liberă să-l refuz, iar o parte din mine prefera asta. Era o speranță zadarnică.

- Nu poate fi așa rău, am rostit eu, încercând să mă îndepărtez de el.

Dar ochii săi erau incredibili de intenși, iar când a rostit din nou întrebarea, obrajii mei mocneau. Am cedat și mi-am umezit buzele în timp ce am intrat în mașina încălzită.

- Centura, te poți accidenta, a ordonat în timp ce a pornit motorul. Voi mai lua pe cineva.

Vorbi pe un ton prudent. Am observat că el nu avea centura, de fapt și de drept, n-o purtase niciodată de când intrasem prima dată în mașina sa. Materialul hanoracului lui se mula pe brațele musculoase și tatuate. Era un adevărat tribut faptul că eram prea concentrată pe îmbrăcămintea lui, încât îmi țineam ochii departe de fața sa.

- Nu sunt atât de fragilă, am rostit eu sceptică.

- Nu? mă contrazise cu un glas atât de scăzut, încât nu-mi puteam da seama dacă intenționase să-l aud.

A mers pe străzile învăluite de ceață cu o ușurință copleșitoarea, iar eu mă simțeam stingheră. Când a parcat în fața unui bloc din centrul orașului, la care ajunsesem în mai puțin de două minute, mi-a spus că va reveni curând, apoi s-a făcut nevăzut prin mulțimea de oameni care plecau spre serviciu.

Când s-a reîntors, venise în compania unui alt băiat, de aceeași statură ca și el, aproape la fel de chipeș.

- Aș fi luat mașina lui Tariq, dar m-am gândit că nu voi apuca ziua de mâine, a râs acela în timp ce s-a aruncat pe bancheta din spate, căscând. Bună, domnișoară. Sunt Alec.

Era cel cu care vorbise Edan la telefon în ziua pedepsei.

- Eva, i-am răspuns la salut, strofocându-mă să-mi întorc mâna cât să o prind pe a lui.

- Așa cum ziceam, mașina lui e cam ostentativă. Încercăm să nu sărim în ochi, a continuat acela, iar Edan a început să râdă imediat.

- Nu vă prea iese, a replicat el și a clătinat din cap. E greu să treci neobservaat cu mașina ta de teren, mai ales într-un oraș așa sărac din punct de vedere economic.