Contraste mortale

Capitol V

Capitolul 5

Apa nu părea suficient de fierbinte cât să-mi relaxeze mușchii încordați, indiferent de cât de mult răsucisem robinetul. Eram epuizată din cauza lipsei de somn de azi-noapte și a frustrării care reiese din cele întâmplate la școală. Nu-nțelegeam nimic din ce se-ntâmpla. Mă simțeam din nou incapabilă, iar sentimentul îmi era al naibii de familiar. Dacă seara trecută nu am fost în cea mai bună formă, azi cu siguranță mă voi revanșa.

Stând în fața șifonierului, mă gândi cu ce să mă îmbrac pentru munca manuală care mă aștepta. Mă hotărâi în cele din urmă la niște blugi negri, o pereche de adidași și vechiul meu tricou militar. Îmi lăsai părul să-mi cadă peste umeri și, luând biletul de pedeapsă, coborâi în goană scările. După micul dejun, pe care îl petrecui singură, căci tatăl meu nu se trezise încă, plecai spre școală.

Mă simțeam dezavantajată, deoarece acest program era atât de neuniform făcut, încât eram nevoiți să venim la școală pentru detenție Sâmbăta, dar n-aveam de gând să mai comentez și acest aspect.

Revăzui în minte întâmplările nopții trecute și mă gândi cum să vorbesc astăzi cu Eloise într-un fel în care să nu par nebună. Nu era ușor, trebuia să recunosc.

Trecui de lizieră și pătrunsei printre copaci, înfiorându-mă - aici era cu câteva grade mai răcoare decât la soare. Poteca mergea drept, fără cotituri, pe sub pini și pe lângă rugi țepoși. Ferigi moi ca niște pene mă gâdilau ușor pe picioare, dar eu nu le bâgam în seamă, căci în minte continuam să disec evenimentele din noaptea precedentă.

După vreo zece minute, poteca ajunse la un zid scund de piatră, de-a lungul căruia mersei câțiva metri, apoi mă opri la o poartă ce dădea într-un cimitir năpădit pe ici pe colo de buruieni. În mijlocul lui se înălța o capelă veche de piatră, lângă ușa căreia se strânseseră o mână de elevi cu un aer plictisit.

Respirai ușurată când văzui că toți erau îmbrăcați lejer, și că nu purtau acele uniforme stupide.

Abia mă instalasem confortabil în spatele grupului de elevi, când ușa capelei se deschise și în prag apăru o femeie. Purta pantaloni crem și o cămașă albă.

- Vreți să îmi dați biletele, vă rog?

Elevii se apropiară de ea și această le luă fără niciun cometariu, dar, când eu i-l întinsei pe al meu, mă opri.

- Bună, Eva, bibliotecara părea foarte încântată să mă revadă.

Îmi zâmbi radioasă și continuă să adune restul biletelor. Când totul se dovedi în regulă, Joanne ridică vocea pentru a fi auzită de întregul grup.

- Știu că sunteți cu toții nerăbdători să aflați care va fi sarcina de azi, așa că nu vă mai las să așteptați. Vă rog să mă urmați.

Câțiva dădură ochii peste cap și chicotiră în timp ce porneau după ea. Rămăsei tot în marginea grupului, prudentă.

Joanne ne conduse pe o latură a capelei către o magazie aflată în partea din spate a cimitirului. Era un loc frumos, cu pietre vechi de mormânt așezate de-a valma pe sub copacii umbroși, în iarba înaltă și moale. O bancă veche, rezemată de un zid, putrezea încet într-un ochi de lumină.

- Astăzi o să curățați cimitirul, explică Joanne. Domnul Ellison o să vă dea tot ce vă trebuie și o să vă repartizeze sarcinile. Succes!

Cu un zâmbet vesel, se îndepărtă cu pași repezi pe cărare și dispăru dincolo de poartă. Mă așezai la coada formată de ceilalți pentru a-mi lua uneltele de la domnul Ellison.