Contraste mortale

Capitol VII

Capitolul 7

Liniștea zilei era la fel de nesfârșită ca o noapte fără lună și la fel de sinistră. Soarele se mai strecura lacom printre perdelele din geam, luminând slab pardoseala. Mă sprijini de pereții plini de cripe, înghițindu-mi repulsia față de sentimentul de vinovăție care mă măcina.

Când am ieșit din casă și am dat de lumina zilei îmi era mai ușor să alung îndoielile și să mă conving de una singură că voi afla răspunsul tuturor întrebărilor mele. Dar în timp ce mă apropiam de școală, lumina pălea, iar norii fumurii cădeau peste oraș ca o cortină aplecată peste ochi. Odată cu aceia, frica dădu năvală în mintea mea.

Ajunsă în dreptul porților înalte ale școlii, mă opri și-mi îndesai pozele luate din dosarele tatălui meu în rucsac. Cu un oftat resemnat, intrai în clădire. N-am avut curiozitatea să mă asigur că el venise la școală.

Întunericul din școală mă făcea să-mi încetinesc pașii până când aproape mă târam. Mă aflam pe unul din intrările spre sălile de curs, iar când împinsei ușa mare a orei de matematică, observai doar doi elevi stând în băncile lor. Mi-am forțat trupul să se îndrepte spre banca mea.

Dusei mâna spre lanțul mamei, cum făceam de multe ori când aveam nevoie de forță. Se înnegrise de tot, dar îl preferam așa. Atrăgea mai puțin atenția. Pipăi modelul încrustat în argint, o serie de linii care se îmbinau laolaltă într-un mod pe care-l recunoșteam și-ntr-un vis. Mi l-a dat când aveam doar patru ani. Era una din amintirile cele mai clare ale copilăriei mele.

Deși ajunsesem cu o oră mai devreme la școală, observasem că nu eram singură. Orarul meu era amestecat și încurcat, iar asta mă indispunea. Faptul că trebuia să-mi petrec toată după-amiaza la școală mă enerva la culme.

- Eva!

Prima dată nu-mi dădui seama a cui era vocea, dar mai apoi mi se lumină. Armin stătea în fața băncii mele, bătând răbdător cu degetele lungi în lemn. Avea vocea calmă și pe chipul său nu se putea citi vreo expresie. Brațele goale îi erau zgâriate și se mișca elegant și grațios, așteptându-mi răspunsul.

- Da?

După atâtea ore de tăcere, abia am putut scoate un cârâit.

- Ce faci așa devreme la școală? Cursurile nu încep la ora paisprezece? întrebă în timp ce-și desfăcu nasturii gecii de blugi. O agăță în cuierul din spatele clasei și reveni.

- N-am mai putut sta acasă.

El chicoti și o privire speculativă i se aprinse în ochi.

- Ai reușit să o scoți la capăt? Ai vrea să te mai uiți peste notițele mele la matematică, înainte de test? Ți-am trimis totul pe mail, în cazul în care aveai nevoie, oricum, spuse fericit, de parcă și-ar fi putut duce la bun sfârșit misiunea.

- Mulțumesc, Armin. Dar nu: tot ce s-a întâmplat m-a stors de orice putere, așadar aș vrea doar să mă plimb puțin înainte de testul ăsta nenorocit, recunoscui eu și mă ridicai brusc din bancă, îndesând dosarele tatei în rucsac.

- Te superi dacă-ți voi ține de urât?

Impulsul de a-l izgoni și-ndepărta mă acapară, dar mai apoi îmi adusei aminte că el cu siguranță știa mult mai multe lucruri despre acest loc. Îi zâmbi amabilă, renunțând la gândul de a-mi lăsa singurele dovezi în sala de curs.

Mi-am legat hanoracul de mijloc și am luat foile, apoi l-am urmărit spre ieșirea clasei. Acela îmi făcu cu ochiul cuceritor, iar eu îi răspunsei numai cu o ușoară înclinare, apoi izbucni în râs la încercarea lui de a imita unul din tablourile frumoase de pe pereții înalți ai școlii. Cu siguranță nu aparțineam acelei lumi.