Dragă străine,
Aș vrea să-ți spun. Să-ți spun sincer, fără remușcări că nu-mi lipsești. Că nu te mai vreau. Că viața mea este mai bună fără tine. Dar ceva nu mă lasă. Poate adevărul despre ceea ce simt legat de tine. Și da, încă simt ceva pentru tine. Încă simt cum respirația mi se oprește când vine vorba de tine. Încă ma înmoi la gândurile în care ești prezent. Mi-aduc aminte de senzația care m-a încercat imediat după despărțirea de tine. Simțeam că mă sufoc cumva. Că n-am să pot merge mai departe. Că aș fi capabilă de orice numai să te am pentru mine. Era nevoia obsedată a dependentului care era ținut departe de viciul său. Mă obișnuisem să te am. Să-ți povestesc tot ce mi se întâmplă. Să știu mereu ce faci și ce simți. Apoi, la un moment dat, ne-am oprit. Ne-am oprit din vorbit. Ne-am oprit din a mai fi acolo unul pentru celălalt. Atunci mi-am dat seama cât de important era acel mesaj de "bună dimineața" și că fără el nu-mi începeam ziua bine. Uram să ajung acasă și să nu te pot suna. Să-ți spun toate nebuniile de care am avut parte în acele câteva ore. Uram că nu mai erai. Uram că nu mă mai aștepta nicio poveste, niciun sfat, nicio glumă care să mă binedispună, nici macar o tachinare drăgălașă. Nu mai era nimic. Decât negrul pustietății eterne și o dragoste neîncetată care nu-i va da pace sufletului meu epuizat de atâta durere.
Cu multă dragoste, iubirea ta
pierdută
