Claws

Capitolul 1

La început am fost doar eu, cerul și picăturile de ploaie; Apoi a apărut curcubeul.

Aveam ochii închiși și inhalam mirosul de praf aflat pe cărțile de pe rafturile de deasupra patului, exact lângă geam. Auzeam cum picăturile se izbeau violente de sticlă, cum vântul le purta năuce în noapte și cum clopoțeii de pe verandă clincheneau. Era atât de liniștitor. Am tresărit când un fulger a despicat cerul și mi-a redat lumină în spatele pleoapelor, făcându-mi ochii să se deschidă șocați și să vadă priveliștea de afară. Nemesis, motanul mamei mele vitrege intră în cameră pe furiș și se poziționă pe pervaz, de parcă tot acel spectacol de tunete și lumini îl încânta. L-am împins deranjată, coborând din pat și aprinzând lampa de pe noptieră, făcând ca silueta mea zveltă să se reflecte pe peretele alb de la ușă. Era o cameră plină de umbre și contraste, în care eu păream singura ființă vie ce dansa printre ele.

Crengile începuseră să bată în geam și am tresărit din nou, auzindu-mi propria respirație greoaie captivă între cei patru pereți. Pisica a căscat, iar apoi și-a zbârlit blana albă și s-a întins pe așternuturi. O uram. Nu fiindcă îmi aducea aminte de ea, cea care mă salvase de la orfelinat și acum era inertă și rece, într-un sicriu din cimitirul Rœñ, ci fiindcă mereu stătea acolo, dornică să fie părtașă la toate nereușitele mele. A fost acolo și în noaptea în care a murit după un atac cerebral, în sufragerie, chiar înainte de a veni din tabăra de vară. Autocarul mă lăsase la câteva străzi distanță și am alergat până acasă cu rucsacul în spate și cu gențile de bagaje după mine, dar când am ajuns era prea târziu. Era deja rece, culcată pe canapea. L-am sunat disperată pe soțul său, Tom, care întârziase la cină din cauză că șeful îi ceruse să rămână după program. O lăsasem singură în unicul moment în care avusese cu adevărat nevoie de noi, iar așa ceva era de neiertat. Mi-am șters o lacrimă ce își croiese insesizabil loc pe obrajii mei palizi și l-am împins pe Nemesis jos de pe așternuturi, cu un bufnet.

Singurătatea în care mă scufundam m-a determinat să ies din camera mea. Scările ce duceau la parter scârțâiau sub propria-mi greutate, iar întunericul prindea forma corpului meu, învăluindu-mă în noapte. Tom stătea aplecat deasupra chiuvetei atunci când am intrat în bucătărie, însă imediat ce mi-a sesizat prezența s-a întors pe călcâie și mi-a aruncat un zâmbet șters.

Părul îi cădea în valuri, lipit de fruntea plină de broboane de transpirație, iar ochii căprui își pierduseră și ultima sclipire.

- Nu poți dormi? m-a întrebat.

Mi-am tras un scaun de la masă și m-am așezat, sprijinindu-mi coatele pe ea și lăsându-mi capul să-mi cadă în palme. Tom s-a sprijinit de blatul bucătăriei, fixându-și toată atenția asupra mea. Eram tot ceea ce-i rămase.

- A trecut un an de când...m-am străduit să dau glas gândurilor mele.

Acesta a afirmat printr-o mișcare aproape insesizabilă a capului și și-a mutat privirea spre fereastră. Vremea de afară era la fel de mohorâtă precum sufletele noastre. La fel de răvășită.

- Vreau să știi că sunt aici pentru tine, Em, l-am auzit rostind cu greu. Mai ții minte ce ne-am promis?

Privirea mea s-a încețoșat de lacrimi și mi-am lăsat pleoapele să cadă în van, asemeni unor ghilotine, iar firișoare umede s-au prelins pe obrajii mei.

- Să nu renunțăm niciodată, am șoptit cu un glas spart.

Tom mi-a schițat un zâmbet încurajator și s-a apropiat de dulap, căutând după cutia cu pliculețe de ceai. Abia atunci am observat ibricul cu apă de pe aragaz.

- Ai iubit-o mult, nu-i așa?

Întrebarea sa m-a luat pe nepregătite, dar răspunsul ei s-a aflat dintotdeauna în inima mea. Irina a fost singura femeie căreia am putut să-i spun "mamă", în ciuda numărului mare de adopții anterioare. A fost singura căreia i-a păsat suficient de mult de mine încât să nu mă lase. Pentru ea am devenit încă din prima clipă, Emily a ei.

- Mereu, am răspuns. Până și când mă certa că îi umblam prin lucruri, sau când am spart toată vesela. A știut să mă facă să o iubesc.

Tom a turnat apa în două căni și a scufundat pliculețele de ceai, iar apoi s-a apropiat de mine, întinzându-mi una dintre ele. Abia atunci i-am putut vedea ochii sticloși și roșii de oboseală. Suferea la fel ca mine, sau poate chiar mai mult.

- Mulțumesc, Tom! am spus apucând recipientul din care ieșeau aburi.

Am suflat în conținut, iar apoi am dus-o ușor la buze și am sorbit din ducele gust de zmeură, jucându-mă între timp cu pandantivul meu de la gât. Metalul rece și prețios în contrast cu pielea mea caldă îmi trimitea fiori pe șira spinării, iar buricele degetelor resimțeau inscripțiile de pe plăcuța în formă de stea. "Ophelia"

- Ar trebui să mă întorc în camera mea, m-am adresat ridicându-mă de la masă. Noapte bună, Tom.

Iar presupusul meu tată mi-a aruncat o privire înțelegătoare și s-a lăsat sprijinit de spătarul scaunului, ca odinioară.

- Noapte bună, Emily.

Am urcat scările din nou spre camera mea și am închis-o pe Nemesis în afara acesteia, pe coridorul de la etaj. Picăturile de ploaie continuau să se izbească în geam, umbra mea încă hoinărea stingheră printre lucruri neînsuflețite și sufletul meu încă cerea alinare. Dar măcar nu aveam să trec singură prin toate acestea. Măcar soțul Irinei avea să-mi fie alături în întregul proces de vindecare.

Însă adevărata problemă nu era doar lipsa ei. Ci și a lor. Mama și tatăl meu. Părinții mei adevărați, ce m-au abandonat la doar câteva luni de existență. Oare am reprezentat pentru ei o povară, sau pur și simplu nu m-au dorit?

Și totuși, pandantivul rămas de la ei mă face să sper că poate m-au iubit atât de mult.