Iubire Pierdută

2. Te-ai Gândit Vreodată La Noi?

   — Te-ai gândit vreodată la noi? Mă întrebă el în timp ce degetele sale îmi dezmierdau scalpul.

— Normal, iubitule. Mereu mă gândesc la noi! Îi răspund sigură pe mine, privindu-l duios.

— Te gândeşti și la noi... Despărţiţi?

Privirea mea a urcat instinctiv în ochii lui şi mi-am ţinut respiraţia înainte de a răspunde.

— Cum aş putea? Aleg să îi răspund cu o întrebare. Cum aş putea să mă gândesc la viaţa mea fără tine? Ce mi-ar mai rămâne dacă te-aş pierde? Nu! Refuz să îmi imaginez măcar!

     În acele clipse nu mi-am dorit să mă gândesc la noi doi separaţi. Nu mi-am dorit să mă gândesc că braţele lui mă vor părăsi şi inima mea se va sfâşia de durere. Voiam, pur şi simplu, să oprim discuţia şi să privim în continuare filmul care se derula pe ecranul televizorului. Cine ar fi ştiut că acea întrebare era menită să mă pregătească? Să îi anunţe plecarea şi destrămarea noastră? Dacă aş fi ştiut exact în acel moment l-aş fi rugat să rămână... Doamne, cât aş fi vrut să rămână...

   Simţeam blocul rece de gheaţă pe care îl înalţă în jurul inimii. Îl simţeam atunci când îmi aşezam capul pe pieptul lui sau când îl strângeam în braţele mele... Îl simţeam, dar nu voiam să recunosc, căci recunoscând, bătălia avea să fie pierdută.

    Şi cine vrea să piardă? Cine vrea să piardă ultimul lucru bun pe care îl are în viaţă? Pentru ce mai trăieşte mai apoi? Pentru ce mai respiră? Pentru ce mai doarme, dacă la finalul zilei, nu este el acolo să o învelească? Era o vorbă pe care mulţi dintre noi nu o înţelegem până când viaţa nu ne oferă un croşeu de dreapta fix între ochi. "Iubirea înseamnă durere, când numai unul o dă, celălalt o cere."

    Tăcerea lui nu m-a făcut să îmi pun întrebări, aşa cum ar fi trebuit să o facă. Ci doar m-a liniştit, căci pentru o clipă, discuţia despre noi doi, încetase. Iubeam să vorbesc despre noi. Noi împreună! Însă nici măcar pentru o clipă nu voiam să îl imaginez luându-şi bagajul şi trecând peste pragul uşii. Nu dacă în cealaltă mână nu avea mâna mea. Întrucât, aş fi renunţat la tot. Aş fi plecat cu inima împăcată, dacă el ar fi rămas...

    Îţi aminteşti cuvintele frumoase? Nu, nu când mă întrebai ce m-aş face fără tine, pentru că niciodată nu aveam un răspuns pregătit... Nu voiam să mă văd în această postură. Nu voiam să simt dorul, lipsa, speranţa că te vei întoarce. Negam orice posibilitate de a ne despărţi şi astfel, am ajuns să îţi accept orice. Absolut orice!

    Ţi-am acceptat trădarea cu braţele deschise, deşi inima îmi sângera de durere. Ţi-am acceptat absenţa, de dragul de a te revedea mai apoi... Am acceptat să o ştiu şi pe ea, în viaţa ta... Şi am aşteptat, am aşteptat ca tu să faci o alegere. Cine ar fi crezut că acea alegere îmi va spulbera iluzia? Doamne... Cine ar fi crezut?

    Îţi priveam ochii de un verde pur, magic, sublim şi îţi mângâiam bărbia înainte de a săruta aceleaşi buze pe care şi ea le săruta cu aceaşi pasiune. Nu cred că te iubeşte la fel de mult pe cât am făcut-o eu. Nu cred că te iubeşte cum eu, încă o fac...

    Mă strângeai la pieptul tău când un fulger lumina cerul şi îmi promiteai să fii acolo când picături de ploaie se revarsă peste Bucureşti. Îmi promiteai să mă aperi, să mă simţi... Să mă iubeşti. Dar iubirea dintre noi se risipea, şi în loc să facem dragoste sub clar de lună, făceam sex. Sex nebun, în speranţa că astfel te voi opri... Îmi doream să te opresc!