Iubire Pierdută

4. Greșeli

     — Câte greşeli îţi voi mai ierta? L-am întrebat ascunzându-mi chipul în scobitura gâtului său.

— Până când nu vei mai suporta, îmi răspunse el. Ridicând vag din umeri, gest atât de cunoscut mie.

Oare când aveam să nu mai suport? Să îi spun adio pentru totdeauna? Şi ce mă aşteptam cel mai puţin, era ca el să îmi spună acele cuvinte dureroase primul. Să mă împingă înspre iad, când tot ce voiam, era să zbor spre rai şi să mă agăţ de o rază de lumină. Când tot ce voiam, era să îl iau în braţe din nou, şi să îl spun că îl iert şi de această dată. La naiba cu iertarea! Iertarea este doar un altfel de laşitate, căci suntem atât de laşi, atât de fricoşi încât nu îi permitem inimii să iubească pe altcineva şi ne legăm inconştient de acea persoană atât de nepotrivită.

Nu puteam să îi alung vorbele din minte, mângâierile, sărutările şi chipul divin. Nu era cel mai frumos bărbat din lume, dar pentru mine, era tot ce îmi doream. Tot ce încă îmi doresc. Închideam ochii strâns în faţa greşelilor sale şi îmi repetam că nu vor mai exista altele. Aiurita de mine, ştiam că mereu, mereu vor exista altele. Tot mai multe, tot mai dese. Până când voi înceta să îl mai iert. Să îi mai ascult minciunile frumoase... Of, acele minciuni care mă făceau să zâmbesc.

Îmi aminteam de el, cel de la început şi poate că acele amintiri nu mă lăsau să mă desprind de el. În speranţa că acea persoană se va întoarce. În speranţa că pot da timpul înapoi şi să arunc o ocheadă scurtă asupra greşelilor mele. Încercând să nu le mai repet. Să nu îl mai iubesc... Ce nu ştiam eu era că, acea iubire nu avea să se stingă nici după ce el îmi va rupe inima. Nici când îmi va strânge sufletul în pumni şi îi va da foc. Nu ştiam că la final eu voi rămâne singura care iubeşte, visând ca, cândva, oricând, el să se reîntoarcă la mine. Să mă iubească din nou...

Încă nu ştiu dacă iubirea inseamna fericire sau tristete. Dacă iubirea se leagă de lacrimile care imi curg pe obraji atunci când mă gândesc la noi, cei de dinainte... Dacă iubirea este cel mai frumos sentiment, aşa cum se spune, de ce ne răpune? De ce ne rupe sufletul şi inima? De ce ne distruge speranţa şi ne nimiceste orice urmă de umanitate? Era uman oare atunci când eu îl împărţeam cu ea?

Avea remuşcări? Se gândea măcar puţin la suferinţă mea când îi mângâia ei spatele gol? Când îi săruta gâtul şi sânii? Când o liniştea, în urma unei crize de nervi? Dar ea? Ea ştia că eu exist şi că aştept ca el să se întoarcă acasă după ce făcea dragoste cu ea? Căci sunt sigură că ea este cea cu, care el făcea dragoste. Cel pe care el o venera. O iubea... Of, doamne, pe ea o iubea! O iubea aşa cum eu îl iubeam pe el. O iubeşte aşa cum eu încă îl iubesc pe el.

Se spune că este o linie infimă între obişnuinţă şi iubire. Dar eu cu siguranţă o trecusem pe cea a obsesiei. Eram obsedată de el, de tot ce imi oferea. Chiar şi de lacrimile pe care mi le rupea din suflet şi mi le lăsa să se prelingă pe chip chinuindu-mă. Îi eram supusă, pe când el, uitase ce înseamnă compromisul. Chiar dacă eu continuam să fac compromisuri pentru relaţia noastră în fiecare zi. În fiecare secundă. Din dorinţa ca el să mă iubească...

Doamne, cât îmi doream să mă iubească...